„Să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă atunci când în viața noastră lucrurile nu merg așa cum vrem noi”

Cel care nu va învăța să mulțumească lui Dumnezeu pentru toate și mai vârtos pentru cele care îi vin tocmai pe dos [de cum ar dori], nu va înainta niciun milimetru mai departe de acolo de unde l-a născut maica sa.

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o și pe care apoi ne-a servit-o și nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viața monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în același timp să Îi și mulțumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Sfântul folosește aici coordonarea copulativă, pentru că acestea două, adică rugăciunea neîncetată și mulțumirea, nu se despart una de alta, ci merg împreună. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă pentru altceva: în viața noastră lucrurile nu merg așa cum le vrem noi. Ne rugăm, de pildă, și ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă. Cerem să fim sănătoși, dar boala ni se înrăutățește. Cerem de la Dumnezeu anumite daruri și El nu ne dă nimic. Lucrurile ne vin tocmai pe dos [față de cum am fi dorit].

Cel care nu va învăța să mulțumească lui Dumnezeu pentru toate și mai vârtos pentru cele care îi vin tocmai pe dos [de cum ar dori], nu va înainta niciun milimetru mai departe de acolo de unde l-a născut maica sa. Nu va cunoaște niciun urcuș. Iar când l-a născut maică-sa era un prunc nevinovat, avea o sfințenie firească, noi însă acum avem o împietrire [a inimii] și o cunoaștere care ne învinovățesc. Trebuie așadar să învățăm să Îi mulțumim lui Dumnezeu. Când avem gânduri viclene, când fratele nostru ne spune ceva și în lăuntrul nostru simțim ură, în acel ceas trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu și să îi zâmbim fratelui nostru. Dacă nu facem așa, este cu neputință să înaintăm chiar și un pas mai departe, pentru că toate ni se vor întâmpla tocmai pe dos. Ceilalți și diferitele situații prin care vom trece ne vor provoca mai cu seamă gânduri (logismoi), ispite, patimi și greutăți.

Rugăciunea neîncetată și mulțumirea față de Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă sunt premisele vieții firești. Dacă omul nu mulțumește lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viața monahicească. Omul trebuie să fie mulțumit cu ceea ce i se întâmplă în mănăstire, fie că îi vine din lumea sa lăuntrică, fie de la frați, fie de la dușmani sau de la demoni. Cutare monah, de pildă, are gânduri care îl necăjesc. Nu trebuie să se mâhnească, ci să se bucure și să îi mulțumească lui Dumnezeu. Demonului trebuie să îi spună: „înapoia mea, satano” și să îl alunge și, atunci când nu pleacă, să fie în stare să îi spună: „ne încape pe amândoi patul, dormi cu mine, doar întoarce-te pe partea ailaltă, ca să nu simt duhoarea răsuflării tale”. Atunci demonul va dispărea ca un fulger.

Rugăciunea neîncetată și mulțumirea pentru toate au o legătură directă și cu canonul nostru personal. Cu alte cuvinte, omul își poate face canonul atunci când obișnuiește să se roage neîncetat. Și rugăciune neîncetată poate să aibă doar cel care își face canonul. Dacă dorește să despartă rugăciunea neîncetată de canon, le va pierde pe amândouă. Acest lucru este fundamental și trebuie să ni-l amintim. Abandonează-ți două zile canonul tău și vei vedea că nu îți vei mai aminti nici măcar o dată pe zi să spui „slavă Ție, Doamne!”. Asta e lege.

(Arhimandritul Emilianos SimonopetritulCuvinte praznicale mistagogice, Editura Indiktos, Atena, 2011, pp. 5-6)

De la același autor

Ultimele din categorie