În mănăstirea în care locuia, David îi întrecea pe toți prin virtutea sa și pentru asta era cinstit. Asta însă îl obosea mult. Se minuna de ingeniozitatea Starețului său în a-i găsi mereu noi nevoințe, dar se mâhnea atunci când observa că adeseori îl arăta altora ca biruitor în nevoințele cele grele.

– David, de ce suporți cu greu încercările pe care le născocesc? Să nu crezi că nu știu că pentru asta nu meriți nici plată, nici aplauze. Dar mulți se folosesc văzându-te biruitor, primul în nevoințele cele grele. Și în timp ce aceia se folosesc, tu nu te vatămi, ci numai te încarci cu o cinstire, pentru care trebuie să te nevoiești și mai mult ca să o meriți.

– Părinte, să fie binecuvântat! Dar cred că mă nedreptățiți cumva. Și eu cred despre mine că sunt un nimic, deoarece lucrul pe care îl izbutesc nu mă obosește și din această cauză nu merit plată. Dar fiindcă adeseori mă scoateți la vedere, pentru aceasta plătesc scump o astfel de cinstire.

– Te rog să lepezi de la tine obișnuința cea rea de a mai adăuga ceva după „Să fie binecuvântat!”. Oare, trebuie să considerăm judecata ta corectă? Și trebuie să mi te prezinți mereu ca un nedreptățit? Nu mai adăuga nimic. Ți-am rezervat o încercare. Vom pleca de aici și asta numai din pricina ta, pentru că până acum nu ai putut spune un „Să fie binecuvântat!” fără adaosuri. Vom afla alte pilde de virtute. Să văd dacă îți vei afla dascălul tău, care să te ajute în acestea. Plănuiesc ceva deosebit pentru tine. Vei discuta cu oameni înțelepți, care cunosc mai multe decât mine și au harisme deosebite. Să văd dacă o să te saturi, dacă ți se vor deschide ochii și dacă ți se va întărâta pofta înspre un salt serios. Și aluzia aceasta a devenit realitate.

Pe atunci, David avea douăzeci și patru de ani. Într-adevăr au plecat, dar Părintele Acachie nu a mers direct acolo unde își propusese să meargă împreună cu ucenicul său, ci au trecut mai întâi pe la mai multe mănăstiri și schituri izolate, unde au văzut mulți bătrâni pe fețele cărora se citea experiența, iar în toată purtarea lor se vedea sfințenia. Au vorbit cu mulți înțelepți, însă peste tot ieșea la iveală și înțelepciunea lui David. Un bătrân a spus odată: „Părinte Acachie, știi de cine îmi amintește acest copil? De lisus la doisprezece ani, Care prin cunoștințele Lui și prin explicațiile Lui înțelepte a uimit pe dascălii Legii, ce albiseră în studiul și în explicarea Scripturilor”.

– Spuneți-i și acestea, ca să se umfle și mai mult de mândrie. În loc să tacă, și să nu mai spună și altora că a cunoscut din imnografia bisericească, pe Fericitul Ioan Damaschin, el s-a lăudat cu aceasta de câte ori a avut ocazia. Cu harisma ce o are, pe care nu s-a ostenit deloc s-o dobândească, a citit de mic copil canoanele și slujba de înmormântare a Sfântului Ioan Damaschin și acum își arată înțelepciunea sa înaintea celor ce și-au rănit genunchii în privegheri de toată noaptea.

– Ei, nu se mândrește pentru acestea, Părinte! Văd eu.

– Părintele meu, Sfinția Ta nu-l cunoști. Dacă vei sta puțin cu el, vei vedea ce gol este de fapte bune. Nu-l vei auzi spunând de multe ori „Să fie binecuvântat!”. Iar dacă va zice vreodată, va urma de obicei un „dar”, un „nu, Părinte”, sau un „nu mă nedreptățiți, Părinte”. David, sunt adevărate cele pe care le spun? Spune, ca să te cunoască și aici.

– Toate sunt adevărate, Părinte. Dar nu mă pot abține să nu mă dezvinovățesc atunci când sunt întrebat și astfel totdeauna fac pe nedreptățitul.

– Ia, spune-mi o nedreptate ce ți-o fac adeseori unii. Dar așa nedeslușit cum mi le prezinți, eu nu te înțeleg.

– Să spun, Părinte? Ce porunciți, aceea voi face.

– Să nu spui nimic. Voi spune eu de la mine „izbânzile” tale. Un bătrân voia să-i sărute mâna, ca să-și arate smerenia sa, iar acesta mi se adresează și-mi spune: „Nu-l lăsa, Părinte, că mă nedreptățește”.

– A, așa este. Atunci are dreptate Starețul tău. Crezi că te consideră cineva important și pentru aceasta vrei să-ți arăți smerenia ta. Iar prin această împotrivire a ta arăți că nu meriți cinstea pe care ți-o acordă ceilalți, și astfel consideri că ești nedreptățit.

(Cuviosul David „Bătrânul” - „Copilul” Înaintemergătorului, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 48-50)