Ajunși în acest punct, nu este lipsit de importanță să cercetăm cauzele care determină transformarea păcatelor în patimi. Desăvârșiți în lupta lăuntrică cu acestea, Sfinții Părinți nu se mulțumesc doar a le enumera, ci stabilesc cauzele și evoluția acestora: „Patimile sunt stârnite de acestea trei: de amintire, de starea mustului din trup și de simțire (percepția simțuală)” (Sfântul Talasie). Cel a cărui minte stăruie asupra lumii sensibile sau materiale se înstrăinează de dragostea duhovnicească și de înfrânare, primește lucrarea diavolească în sine și devine pricină de smintire pentru aproapele său: „Patimile sunt stârnite de simțire, atunci când nu e de față și dragostea duhovnicească” (Sfântul Talasie).

Când frâul simțurilor este slăbit, se aprind patimile – „amplificându-se energia celor mai josnice dintre ele”. Dacă iraționalitatea simțurilor nu este stăvilită, ea devine pricinuitoarea patimilor. Sfântul Maxim consideră că „mintea care zăbovește în vreun lucru supus simțurilor e stăpânită cu siguranță de vreo patimă față de el, ca de pildă de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie, sau de amintirea vreunui rău”. Așadar, Sfinții Părinți ne îndeamnă să nu îngăduim ca mintea să ne fie cucerită de vreun lucru sau de vreun gând care ține de imperiul simțurilor, deoarece o astfel de „îndulcire” va fi imediat urmată de împătimire și distrugere. După aceea, împătimirea minții va semăna semințele tragediei în pământul sufletului nostru.

Pe de altă parte, propriile noastre dorințe joacă un rol important în procesul de împătimire: „Ci fiecare este ispitit când este tras și momit de însăși fapta sa. Apoi pofta, zămislind, naște păcat, iar păcatul, odată săvârșit, aduce moarte” (Iacov 1, 14-15). „Când un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: «Ce voi face pentru patimi?» – bătrânul i-a răspuns: «Fiecare din noi se ispitește de pofta sa»”.

Sfanțul Maxim Mărturisitorul explică: „Mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte, care zăbovind, se stârnește patima. La rândul ei, nefiind scoasă afară, patima încovoaie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge la păcatul cu fapta”. În mod similar, Sfântul Isihie Sinaitul trasează calea de la gând la făptuire: „Întâi este momeala (atacul); al doilea, însoțirea sau amestecarea gândurilor noastre cu ale dracilor vicleni; al treilea, consimțirea (învoirea) minții de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; al patrulea este fapta din afară, sau păcatul”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 299-300)