Preacuvioase Părinte, ce așteaptă Dumnezeu de la noi?

Primul lucru pe care îl așteaptă este să ne încredințăm cu totul în voia Lui: să te lași în mâinile lui Dumnezeu. Am văzut un desen pe o copertă de carte, întoarcerea fiului risipitor, în care fiul parcă se lasă cu totul în brațele tatălui. Doar cu vârfurile picioarelor mai atingea pământul. S-a abandonat cu totul în brațele tatălui, într-o poziție umilită. Mi se pare că-i cea mai sugestivă imagine pentru modul în care ar trebui să ne raportăm noi la Dumnezeu.   

Când faci o ascultare cu credință se întâmplă și acest lucru: vezi că ai niște puteri pe care în mod normal nu le ai. Deși mănânci puțin, deși mănânci de post, poți să faci orice, parcă îți piere și somnul. Este o lucrare a Lui; Dumnezeu lucrează tot timpul prin noi.

În primii ani călugărul are o rânvă mai mare, dar după aceea și Dumnezeu acoperă sporirea celui care rămâne, ca să nu se mândrească. Deci nu-ți dai seama de un progres evident, dar dacă stărui în cele care sunt ale mănăstirii și în ascultare, nu se poate să nu ai o sporire. Deci omul tot crește, deși nu-și mai dă seama. Atunci e cel mai bine, când nu-și dă seama și are impresia că stă pe loc sau că regresează. Se poate însă ca situația să fie chiar așa.