Singurul post precedat de două astfel de zile este cel al Sfintelor Paști, cu o primă etapă în care se lasă sec de carne (în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți) și cea de-a doua, a lăsatului sec de pește, ouă și lactate (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

Cu toate că această rânduială este considerată ca fiind o formă de pregătire fizică și trupească a creştinilor pentru postul care va veni, se pare că găsim o altă explicație a originilor Duminicii lăsatului sec de carne, la începutul secolului VII d. Hr. Atunci, împăratul Heraclius I a hotărât introducerea unei săptămâni neutre sau de delimitare, în care să nu se mănânce carne, ci numai lactate, pentru a pune capăt conflictului dintre cei care susțineau că Postul Mare trebuie să dureze şapte, respectiv opt săptămâni.

Deși cuvântul „sec” din sintagma „lăsatul secului” este înțeles ca fiind sinonim cu ideea de uscat sau lipsit de grăsime, liturgistul Badea Cireșanu afirmă că acesta provine, mai degrabă, din deformarea expresiei „lăsatul seculului”, în care „seculul” este chiar secolul, adică veacul, timpul secular, lumesc. Astfel, pe lângă postul alimentar, cu bucate uscate, suntem chemați să lăsăm viața seculară și preocupările noastre lumești.

Potrivit părintelui Ene Braniște („Liturgica generală”, EIMBOR, 1985), Postul Mare a fost rânduit de Biserică în vederea pregătirii catehumenilor (n.r. candidații la botez de odinioară) care urmau să primească botezul de Paști, dar și ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a Patimilor și Învierii Domnului. De asemenea, acesta ne mai aduce aminte de postul de 40 de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale, de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (Τεσσαρακοστή).