Hristos, „fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 3), a unit cu Sine firea noastră cea creată de El, astfel încât prin Naşterea Sa materia se îndumnezeieşte, capătă sensuri noi, devine o condiţie a mântuirii, în aşa fel încât omul nu se poate mântui fără mijlocirea ma­teriei plină de energia harului dumnezeiesc. De aceea, omul se botează cu apă, se miruieşte cu Sfântul şi Marele Mir, se împărtăşeşte cu Hristos prin elemen­tele pâinii şi vinului. Şi aceasta pentru că toate aces­tea sunt părtaşe la împărtăşirea din slava lui Dumne­zeu, prin Însuşi trupul Domnului nostru Iisus Hristos, cu care S-a născut în Betleem; acesta este trupul care, transfigurat prin Înviere, stă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, adică „de-a dreapta slavei, întru cele preaînalte” (Evrei 1, 3).

Aşadar, sensul cel mai adânc al Naşterii Domnului este transfigurarea întregului univers material, adică a întregii creaţii, este o întoarcere „către un cer nou şi un pământ nou” (Apocalipsa 21, 1), realizată în Bi­serică.

(Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Maica Domnului în lumina Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții – O sinteză pentru omul grăbit, Editura Pars Pro Toto, Iași, 2014, pp. 55-56)