„Retrăgându-se către cetatea Ciceu, Mănăstirea Bistrița era aproape de acest drum. Văzând aceasta, domnitorul s-a abătut și a intrat în biserica mănăstirii unde, la icoana Sfintei Ana, a făcut poate cea mai arzătoare rugăciune din viața sa, așa cum știe omul să se roage când este în primejdia morții. Simțea că turcii sunt pe urmele lui. Venind în fața icoanei Sfintei Ana, a spus: «Doamne, dacă Tu mă ajuți să scap cu viață, îți făgăduiesc că voi restaura această mănăstire». A cerut și mijlocirea Sfintei Ana. Probabil citise în Psaltire: «Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului, Eu te voi izbăvi și tu Mă vei preamări»”.

Împlinirea unei promisiuni sfinte

Dacă de multe ori se întâmplă ca oamenii să promită multe lui Dumnezeu când sunt la greu, iar după aceea să uite promisiunile făcute și nu mai trec pe seama lui Dumnezeu izbăvirea de care s-au bucurat, ci pe seama întâmplării, în viața lui Petru Rareș nu s-a întâmplat așa. După ce a trecut cu bine prin acest examen al vieții, el și-a amintit de promisiunea pe care a făcut-o când era la greu. Și nu doar că a scăpat cu viață, dar după aproximativ doi ani și jumătate, și-a reluat tronul domnesc. Și îndată a dispus restaurarea acestei mănăstiri.

El a refăcut zidurile bisericii, apoi a reconstruit turnul-clopotniță de la intrare, unde este și paraclisul închinat Sfântului Ierarh Nicolae, turn pe care îl devastaseră turcii. Voievodul a mai refăcut zidul de piatră din jurul mănăstirii, casa domnească zidită de înaintașul său și a construit școala domnească, zidind și câteva chili pentru monahi.

Alți doi ctitori importanți ai Mănăstirii Bistrița au fost voievozii Ștefan cel Mare și Sfânt și Alexandru Lăpușneanu, iar pecetea lor asupra ctitoriei lui Alexandru cel Bun se poate vedea până astăzi.