Cea mai mare minune – gânduri la Evanghelia Duminicii a doua din post

Marius Iordăchioaia

Când iertarea este întâlnire cu Iisus, sufletul nostru paralizat de păcate se ridică și se întoarce la casa lui, adică în dragostea din care a căzut. Acesta este mesajul explicit al pericopei de azi. Dar scopul profund al acestui fragment evanghelic este de a ne aminti gustul ceresc al iertării și de a ne face să simțim din nou, în umilința pe care o dă acest gând, că Sfinții nu sunt decât niște oameni iertați până la capăt.

„Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.”(Matei 1, 21)

Cea mai mare minune din Evanghelie este iertarea păcatelor noastre. Așa o resimte un om când iertarea lui Iisus îi eliberează sufletul. Așa o trăiește când, prin iertarea pe care o primește, Îl descoperă pe Iisus, Îl gustă și Îl cunoaște pe El.

Dacă n-am trăit iertarea ca înviere, ca eliberare de o viață care ne minte și ne ucide, încă nu știm ce e iertarea; și, neștiind-o pe ea, inima noastră nu poate înțelege Cine este Iisus.

Cel care a trăit cu adevărat iertarea, a trăit-o ca o convertire. Căci iertarea lui Iisus are puterea de a-L dărui oamenilor pe Dumnezeu. Și când ni se întâmplă asta, descoperim că Iisus este Cel care ne poate dărui fericirea pe care o căutam. O fericire pe care ar trebui, apoi, să învățăm s-o trăim, pe îndelete și în amănunt, în Biserică. Dar ceea ce reușim e doar să o pierdem sistematic. Pentru că nu prea mai izbutim, în aceste vremuri să mai dăm de Hristos în ceața religiozității false, plină de noxele aroganței noastre, a celor care frecventăm biserica pentru sinele nostru viclean și viețile noastre mortale, nu pentru Iisus și iertarea Lui care ne luminează sensul vieții.

Căci iertarea este întâlnire: marea, nesfârșita întâlnire cu Dumnezeu în Iisus. În iertarea păcatelor noastre, Iisus ne face cunoscută iubirea Tatălui nostru ceresc. Și, prin ea, acea îmbrățișarea ce înghite toată vina fiilor Săi risipitori: îmbrățișarea expusă pe Cruce, în Sângele căreia se stinge toată energia risipirii, cu dosarul ei penal cu tot...

Adevărata experiență a iertării păcatelor noastre de către Domnul Iisus este prima experiență a întâlnirii inimilor noastre cu iubirea divină, o descoperire în noi înșine a acelei Iubiri fără de care „nimic nu suntem”(1 Corinteni 13). Și această întâlnire produce renașterea sufletului și a conștiinței noastre, adaptându-le luminii din Împărăția Cerurilor.

Iertarea pe care ne-o dă Iisus este un eveniment cosmic. Ea ne explodează în inimi și străbate cu suflul ei întreaga Zidire, reverberând până dincolo de granițele văzutului și descoperindu-ne astfel nemărginirile Împărăției, ale „parohiei lui Iisus”. Din nefericire, este un eveniment cosmic ce își reduce treptat dimensiunile trăite; căci, după ce am renăscut din întâlnirea cu Tatăl în iertarea pe care ne-o acordă Iisus, după ce am cunoscut astfel harul, ne lăsăm pe mâna legii... Și ceea ce a fost Big Bang-ul nostru spiritual care ne-a resuscitat profunzimile și a făcut să ne bată iar în piept inima de copil al lui Dumnezeu, începem să sedăm ce am trezit: cu ajutorul „ortodoxiei paralele” (paralelă cu Împărăția lui Dumnezeu și cu dreptatea Lui), a ortodoxiei „tarabelor din templu” pusă în funcțiune și întreținută de cei care nu au cunoscut niciodată miracolul renașterii din iertarea lui Iisus, în al căror creștinism nu pulsează minunea, ci succesiunea etapelor unui program de activități.

Căci ceea ce la Sfinți a fost viață, o viață străină de duhul acestei lumi, la noi, cei ce iubim lumea, iertarea este doar o terapeutică a stimei de sine sau un mod religios de a ne păstra optimismul. Pe când iertarea lui Iisus nu este altceva decât întâlnirea cu viața veșnică și prima formă de trăire a ei.

Aerul de muzeu sau de firmă de pompe funebre pompat în viața bisericească de tot ce este artificial, impersonal și legist în noi și în trăirea credinței noastre face lumea mai de dorit decât Împărăția Cerurilor. Noi, credincioșii, sabotăm Biserica și convertirea celor din afara ei, cu tot ce nu este viu în noi. De aceea oamenii vor dori mai mult viața păcătoasă a acestei lumi, oricât de toxică ar fi, căci ingredientul de care omul nu se poate lipsi este viul care subzistă în ea; o vor dori chiar cu prețul suportării mizeriilor pe care râul vieții inevitabil le adună și le poartă, curgând printr-o lume căzută...

Și rădăcina acestei situații este iertarea păcatelor ca o formă de psihologie alternativă, practicată de o instituție pe care nici credincioșii nu o mai percep ca aparținând altei lumi. Căci iertarea ne-o dă Cerul ca să putem intra în el, dăruindu-ne încă de acum și de aici, de pe pământ, acces la modul lui de viață.

În măsura în care nu suntem nebuni după Împărăția acelei iubiri care ne-a iertat, devenim inevitabil parte din aparatul religios-administrativ de castrat viața și de transformare a ei în informație. Și, astfel, ajungem să fim exact ceea ce visează progresiștii radicali de azi să facă din Biserică: „sectorul religios” al resetării transumaniste a omenirii.

Pentru o minte și o inimă eliberate de iertarea lui Iisus, Evanghelia este Piatra care cade din Cer și sfărâmă, când deschidem Cartea cu inima, religia pe care a creat-o și o întreține în noi, „oamenii bisericii”, scleroza duhovnicească dată de limitele pe care lumea le transferă vieții noastre lăuntrice cu înțelepciunea ei „practică și realistă„.

Evanghelia de azi ne amintește începutul cel bun, adică viu, al credinței noastre. Acest început este iertarea. O iertare ca o explozie a Adevărului în lăuntrul oamenilor, ce le aruncă inimile de pe pământ în cer, dându-le astfel prilejul să guste din Împărăția lui Dumnezeu și să știe cum este această Împărăție și de ce Sfinții au dorit-o mai mult decât viața lor.

Și abia după această experiență, putem spune că am intrat, prin intermediul ei, în credința Sfinților noștri Părinți. Altminteri, nu rămâne decât dublura sterilă a fricii de viață, creatoare de roboți religioși care se vor împăca de minune cu predicile debitate de Inteligența Artificială și cu „liturghiile” slujite de ea.

Cea mai mare minune din Evanghelie este iertarea. Tocmai pentru ca noi să credem și să înțelegem aceasta, a făcut Domnul Iisus toate celelalte minuni. Când iertarea este întâlnire cu Iisus, sufletul nostru paralizat de păcate se ridică și se întoarce la casa lui, adică în dragostea din care a căzut. Acesta este mesajul explicit al pericopei de azi. Dar scopul profund al acestui fragment evanghelic este de a ne aminti gustul ceresc al iertării și de a ne face să simțim din nou, în umilința pe care o dă acest gând, că Sfinții nu sunt decât niște oameni iertați până la capăt.

Iertarea lui Iisus, ca întâlnire cu dragostea lui Dumnezeu, poate învia sufletele chiar și din marele cimitir vesel al virtualului. Da, poate elibera chiar și mințile captive în ospiciul global al demenței digitale. Doar să se mai afle creștini care să creadă în aceasta și să-i poarte cu credința lor pe cei paralizați de virtual, la picioarele lui Iisus. Chiar dacă pentru asta trebuie spart acoperișul pus azi Evangheliei de credincioșii pe care îi deranjează curentul ce trage din pricina cerurilor lăsate deschise de Iisus...

Cea mai mare minune din Evanghelie este iertarea păcatelor noastre de către Domnul Iisus. Căci această iertare poate schimba duhul vieții noastre: poate schimba duhul care ne-a umplut de păcate cu Duhul prin care ne poate umple Împărăția lui Dumnezeu. Bineînțeles, doar dacă noi o dorim și ne-o însușim în integralitatea ei; adică nu ne însușim doar iertarea, ci și rostul cu care ne-o dăruiește Iisus.