Lucrarea Duhului Sfânt în viața creștinului începe încă de la botez. Cu cât mai atent și mai adânc se silește omul să cunoască pe Dumnezeu și să împlinească cuvântul Lui dătător de viață, cu atât mai limpede înțelege lucrarea Duhului Sfant în viața sa. Și înțelege că Duhul Sfânt este aproape de cei smeriți, ce își pun cu adevarăt nădejdea în Dumnezeu. De aceea, cel ce cunoaște lucrarea Duhului Sfânt în inima sa caută altă fericire, altă mângâiere, altă siguranță decât cea pe care o caută lumea de obicei. Pentru că lumea își găsește mângâierea în slava de la oameni, în plăcerile date de un trai îndestulat, în siguranța unor chivernisiri omenești. Mângâierea Duhului Sfânt, care se roagă în om cu suspinuri negrăite, nu este o închipuire, ci o dulceață de negrăit în sufletul care începe să nădăjduiască adevărat în izbăvirea sa și a lumii de toată puterea înșelătoare a patimilor. Dacă știm că Duhul Sfânt se primește în sfintele taine, se apropie de om în fiecare rugăciune smerită, în fiecare mărturisire a adevărului, când și cum putem pierde Duhul Sfânt? Cum se face că mulți se înstrăinează de Dumnezeu și nu înțeleg, nu caută păstrarea Duhului Sfânt în inima lor? Duhul Sfânt, se pierde prin nepăsare, prin mândrie, prin păcat... Căsătoria asumată cu credincioșie înaintea lui Dumnezeu nu este păcat. Drept înțeleasă și mai ales trăită, căsătoria e o mare binecuvântare, un ajutor în viața omului, o prisosință a slujirii și a împlinirii a tot binele. Curând însă, după căsătorie, apar dezamăgirile, poticnirile de neputințele celuilalt, de egoismul lui dar și de propriile noastre neputințe și micimi sufletești. Și aceste dezamăgiri avem a le descoperi nu numai în căsătorie, ci și în călugărie, de pildă, sau în prietenie. Sufletele noastre rănite caută dragostea ideală, încrederea absolută și, la cea mai mică neputință, a celuilalt se clatină și întreaga relație se zdruncină. Păstrarea Duhului Sfânt înseamnă înnoirea acestei relații, lupta vie de a lumina toate aceste umbre. Văzând realist pe celălalt și pe noi înșine în nedesăvârșirea noastră, să păzim încrederea unul în celălalt, unitatea și lucrarea celor ale Împărăției Cerurilor. Această încredere și unitate și călugărul, cu greutate trebuie să lupte a le păzi în mai marea sa familie care este obștea mănăstirii sale. Pentru că Dumnezeu nu a dat porunci diferite celor căsătoriți față de cei ce se călugăresc de pildă. Vorbim de păstrarea Duhului Sfânt pentru că de dobândit se dobândește și se redobândește cu ușurință. Dar tot cu ușurință se pierde când inima nu pricepe a căuta statornic, cu smerenie, să trăiască după Dumnezeu. Cel mai mic gând de viclenie, de mândrie, alungă Duhul. Dar precum psalmistul cunoaște înnoirea prin pocaință, tot astfel și omul învață a păstra, nu fără efort, mângâierea Duhului în inima sa: „Duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”... Căsătorit sau necăsătorit, omul care caută cu credincioșie pe Dumnezeu începe să lupte cu toate iluziile și cu tot răul din el și din lume. Și în această luptă nu este singur, ci Duhul Sfânt, Mângâietorul îl înțelepțește și îl întărește. Părintele Cleopa amintea des în cuvintele sale despre o bătrână pe care a văzut-o, fiind singur în Altar ca preot, în fața icoanei, luminată de rugăciune, cum puțini călugări se învrednicesc. Cel mai probabil va fi fost o femeie căsătorită sau poate văduvă, ce stăruia în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Tot astfel, părintele Sofian ne povestea de un fiu duhovnicesc, mecanic de locomotivă ce sporise în lucrarea neîncetată a rugăciunii inimii, asemenea monahilor îmbunătățiți. Așadar și în lume, căsătorit sau nu, omul se poate sfinți, poate cunoaște desăvârșit pe Dumnezeu, dacă va stărui cu credincioșie în curățirea sinelui de toată minciuna și de toată răutatea, prin chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. (Arhim. Nichifor Horia, starețul Mănăstirii „Trei Ierarhi” din Iași)

Ce frumos ați spus, părinte!