Văd că necazurile pe care le au mulţi mireni, de multe ori se datorează faptului că părinţii lor sunt amărâţi din pricina lor. Familiile se chinuiesc deoarece nu îngrijesc pe bătrânii lor. Atunci când pe biata bătrână sau pe sărmanul bătrân îi duc şi îi părăsesc la azil, le mai iau încă şi averea şi nu-i lasă să se bucure de nepoţeii lor, ci îi fac să moară cu durere în suflet, ce binecuvântare vor mai primi apoi copiii lor?

Astăzi o femeie bătrână mi-a spus că are patru băieţi căsătoriţi care locuiesc în acelaşi cartier, dar nu-i poate vedea deoarece odată le-a sfătuit pe nurorile ei, zicându-le: Să aveţi dragoste între voi şi să mergeţi la biserică. Auzind ele acestea s-au înfuriat peste măsură şi i-au spus: Să nu mai calci vreodată în casele noastre!. De cinci ani nu-şi mai văzuse copiii şi pentru aceasta plângea mereu sărmana. Fă rugăciune, Părinte, mi-a spus, căci am şi nepotei, pe care aş vrea să-i văd măcar în vis. Ei, ce fel de pricopseală vor face copiii ei?

Şi deşi bunica este pentru familie o mare binecuvântare, aceşti oameni nu înţeleg lucrul acesta. De obicei bărbatul este cel care cade primul la pat şi îl îngrijeşte femeia lui. După ce moare bărbatul, este foarte bine ca s-o ia copiii pe mama lor la ei acasă pentru a purta grijă de nepoței şi a nu se simţi nefolositoare. În felul acesta şi ea se odihneşte, dar şi soţii sunt ajutaţi. Pentru că mama, din pricina mulţimii treburilor ei, nu apucă să le dea copiilor ei afecţiunea şi dragostea ce le sunt absolut necesare. Aşadar pe acestea le dă bunica, deoarece vârsta aceasta este vârsta dragostei şi a afecţiunii. Şi uită-te, atunci când copilul face pozne bunica îl alintă, în timp ce mama lui îl ceartă. Astfel prin grija bunicii şi mama îşi face treburile ei, iar copiii au parte de mângâiere şi dragoste, dar şi bunica se odihneşte prin dragostea nepoţeilor.

Cel ce îngrijeşte de părinţii săi primeşte mare binecuvântare de la Dumnezeu. Într-o zi un tânăr familist mi-a spus: Părinte, mă gândesc ca la casa pe care vreau s-o construiesc să fac la parter două apartamente pentru părinţii şi socrii mei. Ştiţi cât de mult m-a mişcat aceasta! Câte binecuvântări nu i-am dat!

Mă mir cum de nu înţeleg aceasta soţii tineri. Cu câteva zile mai înainte a venit aici o femeie şi mi-a spus: Mama mea, Părinte, are hemiplegie. M-am săturat, opt ani de zile s-o tot întorc de pe o parte pe alta. Auzi, fata să vorbească astfel despre mama ei?! Da, îi spun, este foarte simplu. Voi face rugăciuni ca să zaci tu opt ani de hemiplegie, iar mama ta să se facă bine ca să te îngrijească. Nu, nu, Părinte! strigă aceea. Atunci cel puţin patru ani, îi spun. Nu ţi-e ruşine? Ce este mai de preferat? Să fie cineva sănătos, să nu-l doară nimic, să slujească unui bolnav, să aibă şi răsplată de la Dumnezeu sau să sufere, să nu-şi poată întoarce piciorul, să se smerească şi să te roage «Adu-mi plosca!», «întoarce-mă pe dreapta!», «întoarce-mă pe cealaltă parte!». Când a auzit acestea, şi-a mai revenit puţin.

Dacă s-ar pune copiii în situaţia părinţilor lor care au îmbătrânit sau dacă nora s-ar pune în situaţia soacrei ei şi s-ar gândi: Voi îmbătrâni şi voi deveni şi eu într-o zi soacră. Oare îmi va plăcea ca nora mea să nu-mi dea nici o atenţie?, atunci nu vor exista astfel de probleme.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 150-152)