Cel ce ţine seamă de poruncile Evangheliei este mereu cufundat în umilinţă. Aici, când compară măreţia poruncilor şi puritatea lor cu felul în care le îndeplineşte, recunoaşte mereu că eforturile sale sunt departe de a fi suficiente, că ele sunt absolut nedemne de Dumnezeu. Se socoteşte vrednic de pedepsele vremelnice şi veşnice pentru păcatele sale, pentru faptul că n-a rupt legăturile cu satana, pentru starea sa de cădere pe care o împărtăşeşte cu toţi oamenii, pentru perseverenţa în această stare, şi în sfârşit, pentru îndeplinirea total insuficientă şi adesea chiar potrivnică a poruncilor, în faţa tuturor încercărilor trimise de Providenţa divină, el pleacă capul cu supunere, ştiind că prin încercări Dumnezeu îi învaţă şi îi educă pe slujitorii Săi în timpul peregrinării lor pământene. El este plin de compasiune pentru vrăjmaşii săi. El se roagă pentru ei ca şi pentru nişte fraţi care s-au lăsat antrenaţi de diavoli, ca şi pentru nişte mădulare ale propriului trup atins de o boală spirituală, ca pentru nişte binefăcători, ca pentru nişte instrumente ale Providenţei divine.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Editura Episcopiei Ortodoxe Română, Alba lulia, 1996, p. 18)