Știți, oare, iubiți cititori, care este cel dintâi păcat care a apărut în lume? Înainte chiar de a fi fost furturi, minciuni, înșelăciuni, ucideri, desfrânări, lăcomie, grăire de rău, mânie, pizmă și celelalte, a fost mândria. Unul dintre primii și cei mai luminoși îngeri ai lui Dumnezeu — Lucifer — s-a mândrit înaintea lui Dumnezeu și s-a socotit asemenea Celui de Sus. Dar această mândrie nu l-a înălțat, ci l-a doborât în cele mai de jos ale pământului. În loc să ajungă dumnezeu, a devenit satana cel întunecat. Această mândrie a pus început răului în lume. Din ea s-au născut și toate celelalte păcate. Ea a fost cea care a pierdut neamul omenesc. Ea este temelia iadului, izvorul patimilor, cheia păcatului, pricină a căderii, cale spre pierzanie. Satana a pus stăpânire pe împărăția întunericului și s-a așezat pe tronul mândriei. El i-a împins și pe oameni spre mândrie și prin aceasta a semănat în lume toate nelegiuirile. Domnul Iisus Hristos, Care a venit pe pământ să piardă lucrurile diavolului, (I Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 3,8) ne-a arătat leacul împotriva mândriei: smerenia. Aceasta este cea dintâi virtute pe care El a propovăduit-o în minunata Sa predică de pe munte. Fericirile încep cu dumnezeieștile cuvinte: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția cerurilor.” (Matei 5,3) După mărturia obștească a Sfinților Părinți, cei săraci cu duhul sunt cei smeriți.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 166-167)