Am observat, Părinte Stareț, în multe mănăstiri, grupuri de pelerini. Pelerinajul este o realitate pe care o regăsim în vremurile moderne. Este, așadar, pelerinajul, o trăsătură a creștinismului modern sau îl regăsim și în vechime?

Pelerinaje s-au făcut încă din primele secole creștine. S-au dezvoltat mult în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare și apoi, mai târziu, s-au organizat pelerinaje de masă. Maria Egipteanca merge în Alexandria cu un vas care ducea pelerinii la Ierusalim, pentru a fi acolo la Sărbătoarea Învierii. De asemenea, se păstrează descrierea unui pelerinaj de la sfârșitul secolului al IV-lea, consemnat într-un jurnal de către monahia Egeria. Ea relatează despre locurile, slujbele la care a participat, întâlnirile cu monahii și episcopii de prin cetățile și locurile prin care a trecut: Constantinopol, Ierusalim, Siria, Palestina, Egipt. 

Au avut loc pelerinaje importante în Evul Mediu, în perioada Cruciadelor, în Țara Sfântă, la Mormântul Domnului, la Iordan, pe Tabor. Dar, dacă ne întoarcem și mai mult în trecut, Exodul din vremea lui Moise, prezentat în Vechiul Testament, a fost la rândul lui un pelerinaj, o călătorie a eliberării din robia egipteană spre Țara Făgăduinței.

Așa este. Și în vremurile recente?

În perioada comunistă, cu siguranță, s-au împuținat pelerinajele. La noi în țară, înainte de 1990, se făceau pelerinaje pe jos sau cu căruțele, atunci când se parcurgeau distanțe mai mari. Astfel de pelerinaje erau, spre exemplu, la Suceava, pe 24 iunie. Veneau la sărbătoare oameni tocmai din Ardeal. Cu prilejul hramurilor mari, se întâlneau oameni din foarte multe locuri. Îmi aduc aminte din copilărie (aveam, cred, șase ani): fiind dintr-un sat de pe lângă Mănăstirea Slatina, pe 13 august, a venit către seară la poarta noastră, un om în vârstă, cu barbă mare, care ne-a rugat să-l găzduim pentru că vrea să ajungă la Schitul Rarău, la sărbătoarea hramului Adormirii Maicii Domnului. Pe atunci, era stareț părintele Veniamin. Dormeam cu toții într-o cameră și acolo l-am găzduit și pe străin. Am stat și eu puțin cu bunicul până noul-venit a mâncat. Îl priveam pe acesta ca pe un personaj de poveste. Vorbea cu bunicul despre Cartea Sfântă, despre ce vremuri vor mai veni, despre rugăciune... Din dialogurile pe care le-a avut acel pelerin cu bunicul, mi-am dat seama că oamenii se cazau în satele pe unde treceau, fără să anunțe înainte. Băteau la poartă și, dacă nu puteau fi primiți, erau îndrumați pe la alte case unde se știa că oamenii primesc pelerini. Acolo unde rămâneau, pelerinii schimbau impresii cu gazdele, vorbeau despre Dumnezeu, despre sfinți, despre meleagurile de unde veneau, dar și despre problemele lor. 

În aceste dialoguri și împărtășiri avem dimensiunea mărturisitoare a pelerinajului. Pelerinii se bucurau de ospitalitatea românească, creștină, și ofereau în schimb bucuria, mărturisirea, rugăciunea lor. Vorbeau cu gazdele de parcă erau frați, aveau încredere unii în alții, făceau o rugăciune împreună, înainte de culcare, totul firesc și cu simplitate. De cele mai multe ori, pelerinul și gazda nu se mai vedeau niciodată.

Îmi amintesc apoi de pelerinajele mari în care, în anii `80-`90, oamenii veneau la Iași sau la Suceava, cu trenurile. Pelerinajul este o constantă a creștinismului ortodox, face parte din cultura noastră.

Povestiți din copilărie, din trecutul recent, am putea spune. Auzind despre găzduire, ospitalitate, despre rugăciunea împreună a unor oameni care nu s-au cunoscut deloc până atunci, am fi tentați să spunem: „Alte vremuri!”, deși nu a trecut așa de mult timp. Ospitalitatea aceasta o găsim, însă, și astăzi, la hramurile mari din Moldova. Povestea părintele stareț Benedict despre hramul de la Mănăstirea Neamț, din ziua Înălțării Domnului, care adună și astăzi mulțime de credincioși. Pe vremuri, în ziua de hram, venea însuși Domnul Țării, zăbovea mai multe zile la Mănăstirea Neamț, unde venea multă lume, de peste tot…

Da, avem prezentată această scenă în Frații Jderi a lui Sadoveanu, chiar la începutul romanului, unde se povestește despre venirea lui Ștefan Vodă la hram. Era foarte mult popor. Cu toate că se deplasau greu în vremea aceea, erau mii de oameni. Mulți veniseră să-l vadă pe Măria Sa, Ștefan. Sadoveanu prezintă foarte bine atmosfera hramului de la Neamț. 

Ei bine, sunt și pelerini vestiți, care ne-au lăsat mărturii și care au un cuvânt de spus despre oameni, locuri, evenimente. Spre exemplu, Paul de Alep. Este pelerinajul, părinte stareț, o formă de manifestare a credinței sau de mărturisire a acesteia? 

Putem defini pelerinajul și drept un răspuns la chemarea tainică a lui Dumnezeu. Nu cred că pelerinul își propune să mărturisească în pelerinaj credința sa. Aceasta se întâmplă involuntar. Motivele pentru care cineva pornește în pelerinaj sunt multiple: există pelerinaje de mulțumire sau pelerinaje în cadrul cărora ne propunem să-I cerem ceva lui Dumnezeu.

Am cunoscut două familii, care după ani de zile de căsătorie nu reușeau să se bucure de copii. Una dintre ele era din Franța. Erau căsătoriți de opt ani de zile, dar nu aveau copii. Un părinte a organizat un pelerinaj la Ierusalim și m-a rugat să-l însoțesc ca ghid. Cei doi soți și-au dorit foarte mult să meargă și ei. „Părinte, vrem să vă însoțim și noi la Ierusalim, să ne rugăm să ne dăruiască Dumnezeu un copil. Dați-ne binecuvântare! Avem credința că dacă ne rugăm la Locurile Sfinte, o să putem avea un copil”, mi-a spus soțul. A fost un pelerinaj frumos. S-au rugat cu credință în toate locurile pe care le-am vizitat. După două luni de la întoarcere, m-au anunțat că soția a rămas însărcinată. Acum au o fetiță. 

O altă familie a mers în Sfântul Munte Athos pentru a o ruga pe Maica Domnului să le dăruiască un copil. Este vorba de un prieten preot care, după paisprezece ani de la căsătorie, nu avea copii. A comandat, cu ajutorul credincioșilor, o icoană cu Maica Domnului Prodromița pentru biserica la care slujește. L-am însoțit în Sfântul Munte pentru a aduce icoana acasă. După o jumătate de an de la așezarea icoanei în biserică l-a sunat un părinte cunoscut din Muntele Athos: „Ce faci, părinte? Cum sunteți? Soția este însărcinată?” „Nu știu, părinte. Încă nu avem niciun semn”, a răspuns la telefon preotul din România. Părintele athonit îi spune: „Hai că nu se poate, o ai pe Maica Domnului acolo. Nu există așa ceva! Trebuie să vină copilul!”. De fapt, doamna preoteasă era însărcinată când a sunat preotul respectiv din Sfântul Munte, dar încă nu aflaseră. Acum au un băiat, Timotei. 

Știm și despre Sfântul Gheorghe Pelerinul că a mers în pelerinaj la Ierusalim. A organizat un grup de bărbați din satul lui din Alba, au mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până în Țara Sfântă. Mărturisește că mergeau de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru a se închina.

Pelerinajul nu este doar o călătorie fizică, ci este, mai ales, un demers duhovnicesc, un prilej pe care credinciosul și-l programează, cu speranța că se va înnoi duhovnicește, că va primi unele răspunsuri la întrebările sale cu privire la sensul vieții, la viața veșnică, la ce înseamnă să fii creștin, cu privire la modul în care poți afla care este voia lui Dumnezeu cu tine etc.

În pelerinaj conștientizăm mai bine faptul că noi suntem, în întreaga viață, niște pelerini. Suntem trecători prin această viață. „Creștinii sunt cetățeni ai cerului care nu au în lumea aceasta cetate stătătoare”[1]. Fiecare om în parte și, totodată, întreaga umanitate sunt într-un pelerinaj. De când Adam a scos umanitatea din Rai, suntem într-o continuă căutare a lui Dumnezeu, într-un lung pelerinaj. Creștinii sunt, prin definiție, pelerini spre Împărăția lui Dumnezeu.

Pelerinajul este un prilej de a căuta sfințenia, de a-L căuta pe Dumnezeu în locurile în care s-a arătat slava Lui pe pământ. Pelerinul nu merge oriunde, ci acolo unde se păstrează amintirea unor întâmplări minunate, care poartă încărcătură duhovnicească  ̶ la Mormântul Domnului, spre exemplu, unde creștinii se închină de 2000 de ani. „Mergeți acolo să venerați un mormânt gol?”, întreabă unii mai puțin credincioși. Da, pentru că de acolo, din acest Mormânt, a înviat Hristos. 

Motivele pelerinajului sunt multiple, efectele de asemenea. Am cunoscut oameni care s-au dus în pelerinaj din curiozitate, ca turiști, și s-au întors creștini, dar și oameni care au mers pentru că au greșit foarte mult, au săvârșit numeroase păcate și și-au zis: „Mă duc să pun început bun, să schimb ceva pentru că nu mă mai suport. Nu prea cred în Dumnezeu, dar mă duc”. Au mers în pelerinaj și ceva s-a schimbat. Era o așteptare de schimbare în sufletul lor, o sensibilitate pe care nu o cunoșteau. Acolo au putut să recunoască că au greșit, dar și să facă semnul Sfintei Cruci, realizând astfel o schimbare radicală în viețile lor.

Când facem pelerinaje pedestre, când mergem pe jos prin sate, mărturisim. Ne-au întrebat unii oameni: 

- Unde mergeți?

- Mergem pe Ceahlău.

- Cum, dar nu mai merg autobuzele? Ce s-a întâmplat? Unde pe Ceahlău? Cât faceți până acolo?

- Mai facem încă patru zile. 

- Doamne ferește, măi băieți, măi!...și făceau apoi semnul crucii. Odată, un om care avea o seră, ne-a dat o căldare cu roșii, zicând: „Luați și mai mâncați și voi câte ceva!”. Alții ne ofereau apă, ori altceva. Trecând prin sate, oamenii află de locul în care mergem, spre care ne îndreptăm, povestesc la rândul lor, iar cei care merg în pelerinaj, când se întorc acasă, împărtășesc și ei impresii. Astfel, devine mărturisire. Peste 10-20 de ani, reactualizând, rememorând călătoriile lor, își reactivează starea duhovnicească pe care au trăit-o cu ani în urmă, mergând la Sfântul Munte, la Ierusalim, la Lavra Pecerska sau la Ostrovul din Marea Albă. 

…și e bine ca atunci când mergem în pelerinaj să ne documentăm despre locurile prin care vom trece, să notăm în minte ce se poate dar, în același timp, să facem și niște însemnări.

Da, noi românii avem blocaje în a scrie jurnale, scrisori. Stilul epistolar este deficitar, este rar cultivat pe meleagurile noastre. Noi nu avem mulți părinți care să fi lăsat scrisori sau jurnale, cum avem de la Sfântul Teofan Zavorâtul sau Sfântul Iosif Isihastul, spre exemplu, cărți întregi de scrisori. Noi nu ne manifestăm scriind, ci mai mult vorbind între noi. Așa mi se pare, că avem un blocaj. Nu avem obiceiul de a scrie. Ar fi frumos să avem jurnale de pelerin. Poate ar trebui să nu mai vorbesc și să scriu eu, mai întâi, un astfel de jurnal.

Nu ar fi rău să scriem mai des, mai ales să scriem și de mână! Când plecăm în pelerinaj, mergem în grup – un grup social având același scop, organizat de cineva care se pricepe mai bine – sau optăm pentru un pelerinaj individual ori cu familia?

Am cunoscut o doamnă, profesor universitar de aici, din Iași, care merge singură la Ierusalim foarte des, la două luni ori la o lună și jumătate câte trei-patru zile. Are acolo niște cunoștințe (maici) și merge singură să se poată reculege. 

Putem spune, în același timp, că întreaga umanitate este într-un pelerinaj. De când Adam și Eva au fost alungați din Rai, toți oamenii sunt în căutarea lui Dumnezeu. Oricât ai călători în istorie, vei descoperi că oamenii Îl caută pe Dumnezeu și, căutându-L, vor să restaureze comuniunea cu divinitatea, pe care au pierdut-o prin neascultare, prin nepostire. Singurul loc în care omul nu a fost pelerin era în Rai, pe când trăia în comuniune deplină cu Dumnezeu; de aceea vorbim și despre „o nostalgie a Paradisului pierdut”. Nichifor Crainic are o carte, un curs de mistică, intitulat Nostalgia Paradisului, în care vorbește de dorul după un loc pierdut, dor care se află în fiecare din noi, dar nu avem sensibilitatea necesară, atenția și nici liniștea ca să-l recunoaștem. Acest dor se manifestă prin nemulțumire, prin starea de tristețe. Această căutare a Paradisului nu se poate face decât cu Dumnezeu. De aceea, am stabilit tema dialogului nostru pornind de la un text al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat Călătorind cu Dumnezeu. Înțelesul și folosul pelerinajului în viața creștinului, în care se arată că noi călătorim cu Dumnezeu, în căutarea Lui, asemenea lui Luca și lui Cleopa, care călătoreau pe cale cu Domnul, fără să Îl recunoască. 

De fapt, pelerinajul este un exercițiu de recunoaștere a lui Dumnezeu. Noi mergem cu El, nu ne despărțim de Dumnezeu, care este pretutindeni. Atunci, ne întrebăm: de ce mergem în pelerinaj? Mergem cu Dumnezeu, ca să Îl recunoaștem, să-L simțim, pentru a reface comuniunea pe care am pierdut-o odată, demult, și pe care o pierdem și acum prin păcatele noastre. Prin urmare, pelerinajele pot fi în grup, pot fi și individuale. Cele mai folositoare mi se par, însă, cele în grup, când merg, de pildă, cincizeci de oameni, care au tot atâția îngeri păzitori cu ei la drum; cincizeci de experiențe despre care povestesc. Unii poate nu o fac, pentru că sunt mai închiși și este nevoie de răbdare pentru a se deschide. În pelerinaj oamenii se cunosc, se împrietenesc, își mărturisesc experiențele. 

Când este hramul Sfintei Parascheva, stau adesea la rând și vorbesc cu oamenii, care povestesc lucruri extraordinare. Câteodată, când am epitrahilul la mine, se întâmplă să iasă oameni din rând pentru a le face o dezlegare pentru un păcat pe care l-au făcut la un moment-dat și pe care le-a fost rușine să-l mărturisească. Este o experiență bogată. Ei, stând acolo, vorbesc mult între ei; unul de la București, altul din Giurgiu, altul din Basarabia... schimbă gânduri, impresii și se întăresc în credință. Pelerinajul are și dimensiunea aceasta, de a ne întări reciproc în credință. 

În pelerinaj mergem cu Dumnezeu, mergem spre descoperirea Lui sau, pur și simplu, mergem să revedem locuri dragi, să ne întâlnim cu un sfânt ale cărui sfinte moaște sunt acolo și pentru care avem o evlavie deosebită. Practic, tipul acesta de călătorie deosebește pelerinajul de o călătorie oarecare.

O excursie, probabil, are ca scop și relaxarea, dar poate fi și o excursie de studiu. Am cunoscut oameni care merg pe munți și iau notițe ca să-și facă proiectul pentru atestatul de ghid, deci nu Îl caută pe Dumnezeu în mod expres. Pelerinajul este și se face în numele lui Dumnezeu, pentru a-L căuta pe El, pentru a ne apropia de El. Este o diferență între turism, care este clar pentru agrement sau studiu și pelerinaj. Și turistul și pelerinul se întâlnesc cu ceva sau cu cineva, numai că pelerinul este în căutarea lui Dumnezeu.

Mă gândeam, venind spre Mănăstirea Bucium, dacă o vizită oarecare la o mănăstire – să zicem, spre exemplu, Mănăstirea Voroneț – ar fi considerată pelerinaj. Vizita respectivă la așezământul monahal, pe care mă duc să îl văd pentru că știu că a fost zidit de Măria Sa Ștefan, întrucât am aflat de bine-cunoscutul albastru de Voroneț e o excursie obișnuită sau una de documentare mai degrabă…

Cred că v-am povestit de o întâmplare de la Mănăstirea Putna, petrecută cu ani în urmă. Un om care lucra la Banca Mondială era venit într-o delegație, împreună cu alții, de la București. Persoana despre care vă povestesc vorbea engleză și spaniolă, era din America de Sud, din Argentina. A intrat în biserică și apoi a venit la muzeu cu lacrimi în ochi; l-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva. Acesta mi-a povestit că atunci când a intrat în biserică – era seara, pe la 17:30, la Vecernie – și-a adus aminte de bunica lui și de biserica de la el din sat, din Argentina. Nu mai fusese la biserică din tinerețe și mi-a povestit: „dintr-o dată s-a deschis o lume a copilăriei în fața mea, am simțit ceva și în inimă și în suflet, apoi m-a cuprins o emoție pe care nu o pot stăpâni”. A plâns așa aproape o oră. A plecat apoi la masă. Ulterior m-am întâlnit cu el în parcare la mașină și era tot așa, cu lacrimi pe obraz. Au revenit, din memoria afectivă, imagini din copilăria sa și portretele bunicilor. Prin urmare, el nu a venit acolo în scop de pelerinaj, dar și-a reactivat o amintire veche; era tulburat (în sensul bun al cuvântului), era răvășit. Se vedea că făcuse sport în viață, călătorea foarte mult dar, în același timp, sufletul lucra independent de statutul lui.

O excursie poate deveni un pelerinaj. Te duci, spre exemplu, la o mănăstire doar pentru a o vizita sau pentru a însoți pe cineva; acolo poți (re)descoperi (la Mănăstirea Voroneț, de pildă) Judecata de Apoi sau mormântul Sfântului Daniil Sihastru, îi poți vedea pictați pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, pe Sfântul Nicolae sau poți afla despre Petru Rareș sau despre Mitropolitul Grigorie Roșca, care au comandat această pictură.

Cu această ocazie, se trezesc niște amintiri, se învață, se consolidează cunoașterea. Câteodată sunt supărat că oamenii nu profită de pelerinaj așa cum ar trebui. De exemplu, preotul paroh, prin pelerinaj, își poate consolida parohia foarte mult. Sunt preoți care fac pelerinaje, iar după un număr de astfel de călătorii spirituale, pelerinii, având amintiri comune, sunt mult mai uniți între ei, pentru că acolo, în pelerinaj, omul nu mai este profesorul și nici simplul țăran, toți devin egali înaintea lui Dumnezeu, toți au aceeași mirare, aceeași căutare; acolo nu mai contează câți bani ai, dacă ești bogat sau sărac, iar oamenii de diferite condiții, plecați într-un pelerinaj, devin egali pentru o scurtă perioadă de timp și se întorc acasă cu ceva așezat în sufletul lor, la care se adaugă dimensiunea mărturisitoare, pentru că aceștia vor povesti și celorlalți, care vor căpăta și ei dorul de a merge până în Grecia sau până la Voroneț sau până la Putna.

Felicit pe toți preoții care au curajul să facă aceste pelerinaje, pentru că este un efort de organizare, un efort fizic, este nevoie de resurse financiare...

Apropo de aceasta. Merg într-un pelerinaj cu mașina personală, confortabil (cu toate că acum nu mai putem vorbi despre un confort cu mașina în trafic), sau trebuie să mă deplasez într-un anumit fel pentru a simți deplin pelerinajul acela?

Într-un pelerinaj e mai bine să te duci organizat, pentru că nu mai ai grija condusului, a mașinii... asta dacă se poate. Uneori ieși mai ieftin dacă mergi cu autoturismul personal. Altfel este organizat când este un șofer care are grija traseului și te decuplezi de la această preocupare – pentru că pelerinajul are și rolul acesta, de a te deconecta de tot ceea ce ține de lumesc. Când pleci într-un pelerinaj intri sau îți propui să intri în altă lume, într-o altă gândire, într-un alt spațiu, într-o altă dimensiune spirituală, pentru o perioadă scurtă de timp. Dacă rămâi ancorat în grijile acestei lumi (condusul, parcursul etc.), cred că diminuezi valoarea pelerinajului. De aceea, e mai bine să mergem în pelerinaje organizate, să ne decuplăm total, să ne detașăm de lume.

Se poate merge și pe jos?

Se poate merge și pe jos și de aceea încurajăm pelerinii la pelerinajul pedestru, mai ales că Părintele Mitropolit, în ultimii ani, ne îndeamnă spre aceasta. Înaltpreasfinția Sa vede pelerinajul ca pe o modalitate de vindecare a omului modern. Este ca și cum ai face o terapie de o zi, de trei, de șase, în care îți reașezi sufletul și lucrezi la vindecarea lui. A venit la spovedanie o familie și îmi spuneau: „Părinte, e incredibil! Am discutat și cu soția, suntem dependenți de telefon!”. Azi dimineață, la Sfânta Liturghie, s-a încheiat Evanghelia cu versetul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”. I-am întrebat: „Când vă treziți dimineața, vă așezați în genunchi și faceți o rugăciune sau deschideți telefonul?”...„Deschidem telefonul!”, mi-au răspuns ei. Atunci am stat și m-am gândit că și mie mi s-a întâmplat să deschid mai întâi telefonul, la trezire. Bun, telefonul are și ceas deșteptător. Prima dată ai oprit alarma și apoi te uiți dacă ai primit mesaje. Deja te păcălești pe tine însuți, deja poate fi începutul dependenței.

Pelerinajul pedestru este o modalitate de a te vindeca, de a înțelege că se poate trăi și fără telefon câteva zile și chiar mai mult. Am avut ocazia să închid un telefon cinci luni, prin 2012, și nu s-a întâmplat nimic. Am lăsat două numere de telefon undeva, pentru eventualele urgențe și cinci luni de zile nici nu a murit nimeni – slavă lui Dumnezeu – și nici nu s-a întâmplat absolut nimic grav.

În satul bunicii mele, la circa 30 de km de Iași, până de curând, nu era semnal pe telefonul mobil. Ba mai mult, intra rețeaua de telefonie mobilă din Republica Moldova și, dacă nu erai atent, erai taxat suplimentar. Atunci îl închideam și retrăiam zilele acelea lungi de vară, pe care le știm din vacanțele copilăriei. 

Cum ne pregătim pentru pelerinaj, părinte?

Cum spuneam la început, motivele pentru a porni în pelerinaj fiind diferite, pregătirile sunt diferite, iar unii merg chiar nepregătiți. Cineva merge, spre exemplu, pentru că l-a rugat soția să o însoțească. Și nu este rău. Sunt mulți care au plecat în excursie cu gând de turist și s-au întors pelerini și creștini. Conștiință de pelerin are cel care deține o anumită înțelegere a lucrurilor, cel care știe că suntem călători prin lume. Această conștiință o are orice creștin care știe că la un moment-dat va urma „marea trecere”, pentru care ne pregătim în pelerinajul vieții. Chiar și viața Mântuitorului pe pământ a fost un pelerinaj. Știm ce i-a răspuns Mântuitorul unui cărturar care a vrut să-L urmeze: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului, însă, nu are unde să-Și plece capul” (Luca 9, 58). Domnul Hristos s-a odihnit doar pe cruce, când a fost răstignit. A făcut un ultim pelerinaj înainte de Răstignire, la intrarea în Ierusalim. 

Cel care are conștiința pelerinului se pregătește mai mult înainte de un pelerinaj. Se spovedește, se roagă, citește despre locurile pe care urmează să le vadă. Este și o stare de emoție înainte de pelerinaj. Participă și membrii familiei, câteodată sprijină cu bani sau pregătesc pomelnice pentru a fi date la mănăstiri. 

Eram student și tatăl meu mi-a spus că vrea să strângă bani ca să merg la Ierusalim. Erau necesari vreo 700 de dolari pe atunci. M-a impresionat dorința lui. Scopul era să poată merge cineva din familie în Țara Sfântă sau în Sfântul Munte, să se roage pentru ei și, întorcându-se, să le povestească ce a văzut, cum a fost. Acum nu mai este prea mult timp și nici răbdare pentru povestit, pentru ascultat. A sărăcit lumea. Timpul pentru dialog, pentru poveste, este un atribut al aristocrației. Oamenii se întâlnesc în poveste, se odihnesc, se îmbogățesc. Omul sărac fuge toată ziua, îngrijorat pentru ziua de mâine. Această atitudine de om sărac o regăsesc la mulți oameni cu bani, înstăriți. Avem de toate, dar atitudinea și viața sunt de om sărac. Era o bucurie să povestim prietenilor, familiei, colegilor despre oamenii și locurile pe care le-am văzut. Eram foarte curioși să aflăm lucruri noi și frumoase. Îi apreciez acum, privind retrospectiv, ca pe niște oameni frumoși, generoși, lipsiți de invidie. Faptul că cineva întreabă cum a fost într-un pelerinaj arată o preocupare pentru sfințenie, pentru locurile sfinte, pentru icoanele și sfinții întâlniți la ei acasă. Acești sfinți sunt vii și faptul că merg într-un pelerinaj, de exemplu la Sfânta Cuvioasă Parascheva, este o mărturisire că eu cred în Înviere, cred în nemurirea omului, cred că ea, acolo unde este, dialoghează cu mine, îmi ascultă rugăciunile. Astfel, eu fac o mărturisire care nu este explicită, dar pe care, tangențial, cei care sunt prezenți o înțeleg, fără să își pună problema să o deslușească. 

Pregătirea pentru pelerinaj? Noi am fost acum două luni la Sfântul Munte Athos, iar la mine, pentru că am mers de mai multe ori, pregătirea a fost mai restrânsă, întrucât știam cum se face. Cei care nu au fost niciodată au avut emoții. Alții au citit viețile sfinților athoniți. Pe când eram student și am fost la Kiev, un prieten a citit câteva cărți despre sfinții kieveni: Patericul Lavrei Pecerska, Viața sfinților Antonie și Teodosie, întemeietorii Lavrei. M-am bucurat și m-am folosit și eu de lecturile lui. A citit într-un timp foarte scurt mai multe cărți, pentru a putea înțelege locurile, istoria veacului al XI-lea în care au trăit acești sfinți, dar și viețile lor, pentru a se împrieteni mai ușor cu ei. Așa făcea și tatăl meu când se ducea într-o călătorie, într-un anumit loc; se interesa despre locul acela, despre istoria și oamenii săi, ca să știe, atunci când ajungea acolo, unde să se uite, ce să caute, ce să vadă. Apoi, ne povestea și nouă, iar noi ne bucuram.

Foarte important lucrul acesta! Chiar dacă avem ghid, chiar dacă avem preotul paroh care organizează pelerinajul și care explică niște lucruri, e bine să ne documentăm cu privire la locul unde mergem, despre ce putem vedea, ce putem găsi acolo…

...ca să putem profita mai mult. Dacă nu facem aceasta, ajungem acasă și auzim: „Ai văzut în ce pustietate a trăit Sfântul Ioan Scărarul patruzeci de ani?”  „Da?!” „Da, ții minte valea aceea stâncoasă? Acolo era Sfântul Ioan Scărarul. Am intrat într-o mică peșteră”. „A... da... parcă, dar nu mai știu exact”. Am pățit asta cu cineva când am fost în Egipt. Nu puteam vorbi cu el pentru că nu-și mai aducea aminte pe unde a fost.

Vă rog să ne povestiți despre un pelerinaj care v-a marcat în chip deosebit, dintre cele multe în care ați fost.

Ca student, am făcut un pelerinaj împreună cu alți patru colegi, cu o mașină, la Sihăstria, la Secu, la Agapia Nouă, la Agapia Veche. Am lăsat mașina la un moment dat și am parcurs pe jos traseul de la Sihăstria la Sihla; de aici am coborât la Agapia și ne-am rătăcit prin pădure. Dialogurile pe care le-am avut atunci cu acei colegi  ̶ majoritatea sunt preoți acum, afară de unul  ̶  ni le aducem aminte când ne întâlnim și râdem cu bucuria pe care am avut-o atunci. Reactivăm starea de spirit de atunci. 

Alt pelerinaj de care îmi aduc aminte este și primul pelerinaj pe care l-am făcut la Sfântul Munte Athos, în 1995. De fapt, a fost o tabără pentru studenți din vreo douăsprezece țări, organizată de un profesor grec, Dimitrios Oikonomos, care preda muzica la Oxford. A fost o experiență de două săptămâni foarte intensă și foarte frumoasă. Am fost cazați la Simonos Petras și la Xiropotamu. În ultimele două zile am stat la Schitul Românesc Prodromu. Am reușit să deturnez toată excursia ca să-i duc și la Prodromu. El era grec și a spus:

- Atât ai mai insistat! Hai să mergem la Prodromu, dacă așa spui, dar trebuie să plătim transportul, că nu este în program! Avem un program pe care trebuie să-l respectăm. O să fie totul anapoda, faci să fie lucrurile anapoda. 

Eu l-am întrebat ce înseamnă anapoda, deoarece avem și noi în română cuvântul acesta. 

- Anapoda, în greacă, înseamnă cu picioarele-n sus și cu capul în jos, pe dos, mi-a răspuns el. 

- Haideți să facem „anapoda”, de data asta. N-o să vă pară rău!

Am mers și s-a bucurat și el, pentru că nu fusese niciodată la Schitul Românesc Prodromu. Am forțat puțin lucrurile, am stat două zile și acolo, dar a descoperit un schit plin de viață, cu mulți călugări, unii vorbind foarte bine grecește. Cu Dimitrios Oikonomos am rămas prieten până astăzi. A fost și aici, la noi, la Mănăstirea Bucium.

Cum percepeți, părinte, tinerii de astăzi? Sunt atrași de pelerinaj, l-au descoperit?

Suntem la ediția a IX-a a pelerinajului pedestru „Pe urmele sfinților nemțeni”, care începe de aici, de la Iași. Este un pelerinaj de șapte zile de mers pe jos. Se încheie pe Muntele Ceahlău, la Mănăstirea Schimbarea la Față a Domnului, unde este hram pe data de 6 august. 

De mai mulți ani organizăm activități cu tinerii în diferite locuri: Iași, Nemțișor, Botoșani, Piatra Neamț. În două rânduri, la final de an, o dată la Durău și o dată la Iași, petrecând trecerea dintre ani împreună (bineînțeles, cu Sfânta Liturghie, cu spovedanie, cu Sfânta Împărtășanie), i-am rugat să vorbească despre cea mai frumoasă întâmplare din anul ce a trecut. Am fost surprins să aud că majoritatea dintre cei care au fost în pelerinajul pedestru povesteau că în acel pelerinaj au trăit cele mai intense clipe ale anului. De aici aveau cele mai vii amintiri și cele mai puternice impresii. Aceasta și pentru că a fost greu. O săptămână de mers pe jos, 200 de km parcurși prin păduri, drumuri de țară, sate uitate de lume, întâlniri cu oameni simpli, durere de picioare, bătături adânci, ajutor reciproc, povestiri sincere, slujbe cu preoții din sate, întâlnire și dialog cu Părintele Mitropolit; toate acestea au făcut din pelerinajul pedestru o experiență de neuitat. 

La al doilea, al treilea pelerinaj de acest fel dobândești un stil de a merge, de a bea apă, de a mânca, de a dormi, de a te odihni, inclusiv în pauzele scurte care se fac pe traseu. Experiența face ca drumul să devină mai ușor. Noaptea se poposește în casele creștinilor din parohii, cu sprijinul preoților din eparhie. Mulțumim preoților care se implică și ne ajută să găsească această cazare pentru pelerinii care pleacă din Iași, din Botoșani sau din Piatra Neamț! Preoții ne pregătesc și câte o gustare. Tot acest efort se face acompaniat de rugăciune. Părintele Teodor Astancăi și părintele Ioan Puiu, care coordonează acest pelerinaj de nouă ani de zile, rânduiesc să se citească o Catismă din Psaltire la fiecare parohie la care se ajunge. Toate diminețile încep cu Sfânta Liturghie. O parte dintre pelerinii care se pregătesc și au binecuvântarea duhovnicului se împărtășesc. Atunci când urcăm Ceahlăul, în ultima zi, cu dureri musculare, cu bătături și cu pansamente, este examenul final. Mulți dintre pelerini se împărtășesc pe Muntele Ceahlău, la slujba hramului. Părintele Mitropolit le acordă o atenție deosebită, îi binecuvintează, stă de vorbă cu ei și toate acestea – efortul, reușita, binecuvântarea – le dau o putere și o mulțumire, pe care nu le trăiește orice om.

Ați amintit de Sfânta Liturghie care se face dimineața în pelerinajul pedestru. De ce anume, părinte stareț, ar trebui însoțit pelerinajul pentru a avea acea mulțumire, acea necesară împlinire, la finalul acestuia?

Cred că Sfânta Liturghie este momentul cel mai important. La un moment dat am vrut să renunțăm, să nu mai facem în fiecare zi, ci să facem de două sau de trei ori în cele șase zile. În drumul lui Cleopa și al lui Luca spre Emaus, însoțiți de Mântuitorul, după ce au ajuns la destinație, Iisus, în momentul în care frânge pâinea, se face nevăzut, dar le devine cunoscut. În acel moment El dispare, dar, prin Împărtășire, le devine interior. Aceasta este, de fapt, împlinirea unui pelerinaj: Sfânta Împărtășanie. A fi pe cale spre Sfânta Liturghie este asemenea unui pelerinaj la Ierusalim, la Mormântul Domnului. Sfânta Masă din cea mai smerită biserică, pe care se slujește Sfânta Liturghie, este Ierusalim; este și Mormântul Domnului și loc al Învierii. 

Pelerinaj este și drumul spre Hristos din fiecare duminică, atunci când mergem la biserică. Putem vorbi despre pelerinaj și în interiorul Sfintei Liturghii. Vohodul Mic (procesiunea cu Sfânta Evanghelie a clerului, spre altar) este un pelerinaj. Semnifică intrarea în Ierusalim, dar și în Împărăția lui Dumnezeu. Vohodul Mare (intrarea cu Cinstitele Daruri) este un alt pelerinaj. Prohodul din Vinerea Mare este, de asemenea, un pelerinaj. Este considerată pelerinaj și procesiunea din Duminica Ortodoxiei, când se iese cu sfintele icoane. Au fost procesiuni cu icoane în orașe, atunci când acestea au fost atacate, așa cum s-a întâmplat în Constantinopol, când a fost asediat de către perși. Credincioșii din oraș au făcut procesiuni cu icoana Maicii Domnului și au fost protejați, din mila lui Dumnezeu. 

În pelerinajele pedestre este importantă Sfânta Liturghie, dar și rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, care se face permanent pe traseu. Acest exemplu l-am preluat din cartea Pelerinul rus, o lucrare foarte importantă pentru creștini. Practic, se merge cu rugăciunea inimii, se fac rugăciuni în bisericile de pe cale, se adaugă dialogurile dintre pelerini, dar și cu preoții, iar toate constituie o cateheză continuă pentru pelerini. 

Suntem într-o convertire continuă; avem permanent nevoia de a ne converti, de a ne recalibra, de a ne (re)apropia de Dumnezeu. Pelerinajul creează o atmosferă în care oamenii vorbesc curat, sunt atenți unii cu alții, sunt permanent alimentați duhovnicește. Pelerinajul ne primenește sufletește. Traseul dintre Târgu Neamț și Mănăstirea Neamț se face împreună cu cei veniți din Piatra și din Botoșani. Seara, cei 200-250 de pelerini ajung la Seminarul Mănăstirii unde, pe 5 august, este hramul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Traseul din această zi este mai scurt, sunt doar 19 km, dar este foarte frumos. Parohiile Lunca, Nemțișor, apoi Schitul Cărbuna. Credincioșii ies la porți, ne salută, ne oferă apă, fructe... 

Unde erați în 2004?

Eram la Mănăstirea Putna.

Vă amintiți pelerinajul de atunci?

Da. S-a plecat atunci din Cetatea Sucevei și s-a mers 78 de km. Au venit ASCOR-eni din toată țara. Foarte mulți din București, din Suceava și din Iași, au mers cu icoana Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Este o icoană grea, unde Sfântul Ștefan apare pansat la piciorul rănit. Sunt aproape optzeci de personaje în acea icoană, îngeri și sfinți, care sunt în jurul Sfântului Voievod, reprezentat în picioare, cu sabia. Icoana a fost dusă pe rând, prin rotație, de către studenții de la ASCOR, de la Suceava până la Putna. La un moment dat a venit și ne-a însoțit IPS Pimen. A fost o emoție și o bucurie care nu pot fi relatate.

Icoana aceasta mare era dusă, prin rotație de către patru ASCOR-eni. La un moment dat, unul dintre cei care ducea icoana s-a dezechilibrat și a încercat să nu o scape, dar a căzut, iar icoana a căzut peste el. Văzând aceasta, Părintele Stareț de la Putna a zis: „Ei… acesta o să rămână în mănăstire!”. Așa s-a întâmplat – este vorba despre Părintele Isac de la arhondaric. Care sunt, părinte stareț, foloasele pelerinajului?

Tot pelerinajul este un exercițiu de creștere duhovnicească. În același timp, se acumulează bucuria, amintirile de care avem nevoie. În perioadele mai triste ale vieții, ne aducem aminte de multe ori de copilărie, de momentele frumoase trăite atunci, și aceste amintiri ne dau speranță și puterea de a merge mai departe. 

Cunoaștem oameni. Am fost la Ierusalim în 2010 și am rămas cu foarte mulți prieteni de atunci. A fost un pelerinaj foarte mare, acompaniat și de Părintele Mitropolit Teofan. Ne-am întâlnit, atunci, oameni diferiți din toată Moldova pe Tabor, pe Lacul Galileii, în corăbii. Nu mai făceam cunoștință între noi, pentru că eram foarte mulți, nouă autocare, 450 de pelerini. Părintele Mitropolit a încercat să fie cu toți câte puțin. Călătorea, pe rând, în autocare, în corăbii, pentru a vorbi cu cât mai mulți oameni. Săvârșea zilnic Sfânta Liturghie. În atmosfera aceea de bucurie, de frumos și de har nu era nevoie de prea multe cuvinte pentru că eram prieteni (aveam același scop, eram în numele aceluiași Dumnezeu acolo, fiecare cu viața lui). La masă, când ne așezam, nu ne cunoșteam, dar se deschidea dialogul imediat. Am rămas cu prieteni din pelerinaje, cu amintiri frumoase (și culturale și spirituale), cu putere. Pelerinajul îți dă un curaj aparte și o bogăție pe care poți să o împărtășești mai târziu. Experiențele pe care tu le-ai trăit și le poți împărtăși gratuit constituie un veritabil tezaur.