Cel smerit nu e în stare de răutate şi ură. El nu are vrăjmaşi. Dacă cineva îi face necazuri, el ve­de în acel om unealta dreptei judecăţi sau a pur­tării de grijă dumnezeieşti.

Cel smerit se încredinţează cu totul voii lui Dumnezeu.

Cel smerit trăieşte nu propria sa viaţă, ci viaţa lui Dumnezeu.

Cel smerit este străin de nădăjduirea în sine, şi de aceea caută tot timpul ajutorul dumneze­iesc, rămâne tot timpul în rugăciune.

Ramura purtătoare de rod se apleacă spre pă­mânt, apăsată de mulţimea şi greutatea roade­lor sale. Ramura stearpă creşte în sus, înmulţind mlădiţele sale sterpe.

Sufletul bogat în virtuţile evanghelice se cu­fundă tot mai adânc în smerenie, şi în adâncurile acestei mări află perlele preţioase: darurile Duhului. (Sfântul Ignatie Briancianinov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 131-132)