Cum ar fi în celula lui Monte-Cristo nu știu. Dar în pușcăriile pe unde trec numai de tăcere nu dau și numai în mormânt nu am senzația că sunt.

Ci o agitație neîncetată, mai rău ca în America în metro. Taylorism. Secunde numărate, nanosecunde! Coșmarul timpului fracționat, folosit până la demență. Șaptesprezece ore pe zi. Douăzeci și cinci miliarde două sute milioane de nanosecunde. Mereu, mereu altceva.

Tortura temniței subterane, obscură și umedă, în care ești dat singurătății și uitării în fundul unei gropi. Dar și a celului supraaglomerate, iureșite cu ”programul continuu” și supraveghere de fiece clipă, unde liniștea e la fel de fantezistă ca ielele și balaurii.

De asemenea păcatul lenei, dar și al contrariului ei, al extremei celeilalte: neastâmpărul, forfota, obsesia întrebuințării timpului. Istovirea. Graba. Călușeii diavolului. Hora drăcească din Setea și Foamea. Hristos, însă, ce făgăduiește? Odihna. Ce ne lasă? Pacea.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 256)