Momentul Intrării Domnului în Ierusalim (Floriile) ne dezvăluie un Iisus care ar fi pe placul multora dintre cei ce, altminteri, deloc sau cu mult greu primesc învăţăturile creştine. Un Iisus Care face minuni după minuni, Care acceptă osanalele mulţimii, Care-Şi manifestă puterea impunându-Se în faţa celor potrivnici – iată un Dumnezeu Care, s-ar putea spune, merită adorat şi urmat. Mai ales că mai toată lumea e de partea Lui, iar cei ce-L duşmănesc sunt neputincioşi în faţa Sa: „Şi era în fiecare zi în templu şi învăţa. Dar arhiereii şi cărturarii şi fruntaşii poporului căutau să-L piardă. Şi nu găseau ce să-I facă, căci tot poporul se ţinea după El, ascultându-L” (Luca 19, 48). Cum să nu-ţi fie uşor să-L crezi pe acest Dumnezeu, să-L asculţi, să-L iubeşti? Nu ar fi putut Domnul să se rezume la atât, să evite să mai bea „paharul” smintitor al Crucii (cf. Marcu 14, 36; Ioan 18, 11)? Gândind aşa, ne raportăm, de fapt, la cum credem că ne-ar fi şi nouă mai comod. La cea dintâi vestire a Patimilor şi a morţii Sale, Petru Îl ia de o parte şi Îl dojeneşte: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Dar oare de Iisus îi era lui Petru milă sau mai mult de el însuşi? Nu cumva el ştia că, dacă Domnul va primi moartea pe Cruce – şi el, ca ucenic al Său, va trebui să bea acelaşi „pahar”? Ceea ce nu a putut înţelege atunci a acceptat ulterior acest cel mai impetuos dintre ucenici. După cum ştim, Sfântul Apostol Petru a cerut călăilor săi să fie răstignit cu capul în jos, considerându-se nevrednic să pătimească exact precum Stăpânul său.

***

În Duminica Floriilor, învăţăm că a-L primi pe Domnul în Ierusalimul fiinţei noastre (adică şi euharistic) nu se poate decât lepădând pe omul cel vechi (hainele puse pe jos în calea Sa) şi lucrând virtuţile bineplăcute Lui (stâlpările pe care le ţineau în mâini). De asemenea, Îl putem primi doar ca Mântuitor, căci aşa Îl numeau, acum două mii de ani, cei ce strigau: „Osana, Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9). Mântuitor, adică Eliberator – Cel ce ne scoate din robia păcatului. De unde înţelegem că, în Taina Spovedaniei sau în cea a Împărtăşaniei, intrăm într-o relaţie personală cu Dumnezeu, prin Fiul Său. Acest aspect este foarte important şi trebuie să insistăm asupra lui, mai ales în condiţiile în care, şi sub influenţa unor spiritualităţi panteiste, creştinul are tendinţa de a vedea în cele două Taine o „rezolvare” magică a problemelor sale, nu o legătură personală cu Cel ce Îl vindecă. Primirea Domnului în viaţa noastră nu poate fi fără de cutremur („toată cetatea s-a cutremurat” – Matei 21, 10). El vine să ne cureţe de tot ceea ce este rău în fiinţa şi în viaţa noastră, cum s-a întâmplat ulterior intrării Sale în Ierusalim. Alungarea celor ce vindeau şi cumpărau în templu, răsturnarea meselor schimbătorilor de bani şi a scaunelor celor ce vindeau porumbei (cf. Matei 21, 12) înseamnă o curăţire a noastră de toată mentalitatea lumească, de modul trupesc de a trăi. Din „peşteră de tâlhari”, El face cu adevărat o „casă de rugăciune” (Matei 21, 13). Adică, în loc de a mai convieţui cu demonii care ne tâlhăresc, avem şansa de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Drept e, pe de altă parte că, deşi spovediţi şi împărtăşiţi, noi Îl răstignim iarăşi, precum evreii care, după ce I-au adus osanale, L-au dat apoi la moarte, influenţaţi de mai-marii lor (de fapt, de satana, cel ce i-a inspirat spre aceasta). Dar şansa de a pune din nou început bun rămâne intactă, prin mila Celui ce este multmilostiv, îndelung răbdător şi iubitor de oameni. Un alt lucru demn de remarcat în acest context este că, după intrarea triumfală în Ierusalim, Domnul se retrage în Betania, nu rămâne acolo peste noapte. Ceea ce ar putea însemna că El nu vine să împărăţească în sensul lumesc al cuvântului, adică să ne stăpânească şi să ne dirijeze mereu ca pe nişte roboţei, ci vine să ne elibereze şi să ne redea demnitatea de fii de Împărat, lăsându-ne libertate de manifestare.

***

Şi din ziua Floriilor, dar şi din alte manifestări publice ale Domnului, suntem îndreptăţiţi să tragem concluzia şi noi, creştinii de azi, că avem datoria de a nu ne retrage totalmente în spaţiul privat, ci de a căuta să dobândim, fără a ne lipsi de smerenia cuvenită, şi o anume „expunere” publică. Chiar dacă un stat nu poate şi nu trebuie să fie unul teocratic, el poate să reflecte, în anumite componente ale sale, identitatea creştină a cetăţenilor săi, mai ales când aceştia constituie o majoritate covârşitoare. Evitând să ne „topim” în structuri sociale străine de duhul Evangheliei, păstrând distanţa cuvenită, dar conlucrând, atât cât nu contravine normelor credinţei, cu instituţiile publice, creştinul este chemat să instaureze pe pământ adevărata Împărăţie. Nu o Împărăţie bazată pe legi mai mult sau mai puţin perfectibile, ci una fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Nu una a cărei ordine este asigurată prin forţă, ci una a cărei coeziune i-o conferă iubirea. Nu o societate în care fiecare se străduieşte să parvină, ci una în care a dărui este verbul de căpătâi.