Darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru şcoala teologică românească

Despre chipul şi activitatea Părintelui Profesor, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist nota: „Timp de mai bine de şase decenii, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a zăbovit cu râvnă la altarul şcolii teologice româneşti, pe care a slujit-o cu dăruire şi a îmbogăţit-o cu lucrări de mare profunzime şi originalitate, cu traduceri din Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi cu un număr impresionant de studii şi articole în presa bisericească din ţară şi străinătate. Toată această râvnă sfântă depusă cu jertfelnicie şi cu multă răbdare şi dragoste pe altarul Ortodoxiei româneşti şi al Ortodoxiei, în genere, constituie temeiul unei binemeritate cinstiri din partea ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor, care se îndestulează spiritual din scrierile sale (...) A fost darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru şcoala teologică românească, pentru a cărei întărire în credinţă a ostenit o viaţă. El a rămas o vrednică pildă de urmat pentru preoţimea noastră, care totdeauna se va regăsi în autenticitatea, înălţimea şi chemarea sa, zăbovind asupra scrierilor marelui nostru teolog, a cărei operă este unanim recunoscută în însemnătatea ei de excepţie” (vrednicul de pomenire patriarh Teoctist – “Un slujitor devotat al Bisericii şi Teologiei Ortodoxe, un mare teolog ortodox al epocii noastre, coloană a Teologiei Ortodoxe contemporane”, în op. cit., pp. 12- 13).

„A mărturisit cu tărie adevărul în iubire”

Despre profesorul şi teologul, dar, mai ales, despre omul Dumitru Stăniloae, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cel care i-a fost discipol, notează: „Părintele avea un dar mare, acela de a apropia oamenii, iar în această apropiere puteai înţelege ceea ce n-ai înţeles în teologia sa (...) Odată, când i s-a permis să reprezinte teologia românească la întruniri internaţionale, a fost întrebat: Care este lucrul cel mai important care v-a marcat mai mult în anii de detenţie?Părintele Stăniloae a spus: În închisoare am învăţat să mă rog, răspuns care i-a şocat pe cei prezenţi. Deci închisoarea a devenit pentru el o şcoală a rugăciunii (...) Le spunea, mai departe: în închisoare, când nu ştii dacă mai scapi sau nu cu viaţă, legătura cu Dumnezeu devine singura şansă de a nu-ţi pierde identitatea şi speranţa, atunci rugăciunea cu adevărat devine o respiraţie vitală a sufletului, nu în sens metaforic, ci în sens existenţial”. La prima vedere, n-avea absolut nimic impresionant când slujea. Dar după ce meditai asupra modului cum slujea, îţi dădeai seama că ceea ce era cel mai impresionant era autenticul. Slujea cu o smerenie, ca şi când ar fi un preot simplu de la sat, cu pregătire teologică modestă (...), nu se interesa nici cum sună vocea sa, slujea cu o voce aproape stinsă, nici cum îi arătă înfăţişarea, nici gesturile. Era foarte natural, simplu, smerit, timid, reţinut, iar când predica, la bisericuţa de lângă strada Cernica, la care mergea dânsul mai des, rostea o cateheză foarte substanţială, dar simplă, pentru ca şi oamenii simpli să poată înţelege esenţialul credinţei ca viaţă în Dumnezeu (...) N-a confundat niciodată libertatea cu izolarea, unitatea cu dominaţia şi nici fidelitatea în credinţa ortodoxă cu fanatismul sectar, ci a mărturisit cu tărie adevărul în iubire”. (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciunii. Mărturia unui discipol, în op. cit., pp. 25- 26)

„Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altă dată?”

„A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam drept de semnătură. El, Stăniloae, trebuia să se iscălească <<nu- ştiu-cum>>, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie (...) Nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire (...) Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altă dată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă? Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica neamului său”. (ÎPS Bartolomeu Anania, fostul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului - Apa cea vie a Ortodoxiei Părintele Stăniloae, în op. cit., pp. 39-40.)

„El a trăit credinţa lui, a luat-o în serios”

„Ceea ce a lăsat în urmă este amintirea unui om care a crezut în ceea ce a afirmat şi a propovăduit, care a luat în serios crezul său, pentru care preoţia n-a fost o meserie, ci o menire. El a fost o personalitate de mare nobleţe sufletească, exemplu de devotament şi dăruire, de asumare a răspunderii, pentru toţi cei cu care a venit în contact. Aceste aspecte le-am cunoscut zi de zi alături de el, fiind martora unui anume fel de trăire, de ilustrare vie a concepţiei pe care a propovăduit-o (...) Ca preot, nu a predicat numai în faţa altarului, frumos şi convingător. El a trăit credinţa lui, a luat-o în serios. Pentru el, legătura cu Dumnezeu era o legătură concretă, personală. Din această legătură concretă a luat forţa de a accepta cu seninătate şi smerenie toate loviturile unei vieţi care nu l-a cruţat (Lidia Stăniloae - Tatăl meu, Dumitru Stăniloae, în op. cit., p. 67)

(Selecție realizată de monahul Dosoftei Jitaru, muzeograf al Mănăstirii Cetăţuia din Iaşi)