O poveste de Duminică. Un test de personalitate. Care începe de la recunoașterea copiilor drept model de mântuire. O perspectivă răsturnată. Domnul spune: „Lăsați  copii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia” (Luca 18, 16) și completează cu aceste cuvinte: „Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea” (Luca 18, 17). Hristos răstoarnă toată perspectiva. De obicei, copiii învață de la părinții lor, de la adulții care par că le știu pe toate. Aici, El insistă, arătând copii ca model. Cum cred copiii în Dumnezeu de sunt aleși drept modele? Simplu. Cred cum cred în mami și tati, cum cred în doamna la Școală. Cum cred în bunica și bunicul, dacă vreți. Fără ispitiri inutile, fără întrebări fără sens. Sigur, păstrând acel „De ce?” care ne înnebunește în gureșia lor, dar nu pentru repetabilitate, cât pentru că nu știm, chiar nu știm „De Ce”. Insistența lor, căutarea lor în liniștea jocului, jocul, incredibila comuniune cu râmele și furnicile și fluturii, cu frunzele și castanele... Capacitatea lor de a recrea lumea și de a prețui un pumn de cireșe la nivelul unui taler plin cu diamante îi face adevărați. O înghețată în mâna copiilor pare cel mai de preț aperitiv pentru diminețile greu de urnit din somn. Această capacitate și aceea de a crede în prietenia câinilor și pisicilor, porumbeilor și canarilor cântători, în tot ce le mișcă zâmbetul pe față. Oamenii mari ai vremii de atunci ca și ai vremii de acum nu cred în astea. Copiii trebuie să fie sistemici, să învețe limbi străine, multe, și să reziste la toate experimentele culturale din jurul lor. Iar Domnul ne spune că tocmai în așezarea lor în copilărie sunt model de viață și încă de viață care învinge moartea. Pentru că sunt modele de iubire. Iubire pură și incitantă tocmai prin aceea că nu este definibilă. Cine și-a ținut copiii în brațe când purtau miresma livezilor înflorite din Rai știe ce spun. Ori cine privește pe copii dimineața în drum spre grădi sau școală... Adormiți dar serioși, fermi în a-și îndeplini misiunea lor pe lângă oamenii mari.

Copiii, însă, cresc. Educați de noi. De aceea nouă ne spune „nu-i opriți”. Nu-i opriți cu snobismul vostru, cu ambiția voastră mediocră și fără sens mântuitor. Cu adunarea peste trupurile și cugetele lor a tuturor frustrărilor din nereușitele voastre. A primi Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a-l iubi pe Împărat pentru ceea ce este. O vor dovedi puștii Ierusalimului la Intrarea în Cetate a Domnului Hristos. Sunt singurele personaje din Evanghelie care nu trădează. Cred în Iisus Hristos ca într-un Împărat, ca Unul ce vine în numele Domnului. Sau, cum spunea un puști de 10 ani: „Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, că cei mici au sufletul mai încăpător. La cei mari e o înghesuială de rele că nici n-ai unde să stai”. A unora ca acestora este Împărăția.

Apoi, Evanghelia ne oferă imaginea dregătorului suficient. Semn că funcția formează uneori o nedorită organicitate socială.  Nu-i nimic „defect” la prima vedere. Se comportă respectuos, prea respectuos, aproape lingușitor. E funcționar, știe cum să te adresezi  unui om cu oarecare putere. Încearcă să intre în vorbă cu Domnul Hristos cum intra în vorbă cu Dumnezeu. Se vede că are exercițiul ritualului care stinge dorul de Dumnezeu. Intuiește ceva dar Fiul lui Dumnezeu este alergic la idolatrizare, asemeni Tatălui și Duhului Sfânt. Acest cuvânt „nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Luca 18, 19) nu e o ceartă ci o constatare, nu e o punere la punct ci un adevăr. Domnul îi înșiră cinci din zece porunci. Cele care nu-L priveau pe El direct. Reduce exact la planul familiei și comunității educaționale în Dumnezeu. Subliniază exact ce spusese: nu-i opriți! Voi, contemporanii lor de aproape ori departe, nu-i opriți. Dregătorul  se prinde și dă girul unei bune creșteri. Și zice: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele”. (Luca 18, 20). Minunat dar prea puțin adevărat. Nu prin păzire erau valoroase poruncile ci prin faptul că fusese ajutat să le păzească ele deveniseră porunci împlinite. Deveniseră prioritare în rostirea Domnului Hristos  parcă special să-l încurajeze, să-l valorizeze, cum spunem azi, pe dregător. Testul final nu venise însă. Ceea ce făcuse prin acumulare firească era corect. Dar mai trebuia ceva. Și Mântuitorul îl provoacă nu doar să vândă ce are ci să și împartă totul săracilor. Și să-i urmeze Lui.  Adică să nu se rupă de curăția copilului din el. Motivarea cu o comoară în ceruri nu ține. Cum, cred, nu ține niciodată la nici un tânăr în plină afirmare. Pentru vârsta lui nu există moarte. Deci nu-l privește încă o comoară în cer. Dregătorul aude, gândește și se întristează căci era foarte bogat. Un puseu de smerenie? E posibil. Admițând că este adevărată spusa teologului Hans Urs von Balthasar: „Smerenia nu e o virtute, ci înțelegerea faptului că ne lipsește orice virtute”. Să fi înțeles asta dregătorul? Nu știm. Știm că, rămânând cu bogăția nu poate să-i urmeze lui Hristos. Nu. Nu este un joc de care pe care. Ci jocul are numai o direcție. Libertatea de a rămâne curat.

Domnul oftează văzându-i plecarea. Tonul lecturii noastre este mereu dur, ca și cum noi, vai, noi am fi vândut totul și am fi plecat cu Domnul. Farisei ce suntem. Nici noi n-am fi trecut de primul „level” căci, nu-i așa, din cele cinci porunci suntem mereu datori cu câte o împlinire mai atentă. Una ne dă mereu bătăi de cap. Firile noastre sunt răzbătute de nelucrarea noastră cu noi și deseori nu banii sunt cei care ne încurcă, ci neputința noastră de a mai crede în iubire (să nu săvârșești adulter), în viață (să nu ucizi), în proprietate (să nu furi), în adevăr (să nu mărturisești strâmb) și în părinți (cinstește pe tatăl tău și pe mama ta). Parametrii măsurabili ai pierderii copilăriei noastre ducătoare la Rai.

Hristos Domnul provoacă, apoi. Folosește o parabolă scurtă pentru o punere, lungă până azi, pe gânduri. Cămila prin urechile acului ori camila (odgonul de andocat vasele) prin urechile acului sunt, ambele, icoanele unei imposibilități vădite fizic. Domnul le folosește, însă, pentru a le dovedi că în har lucrurile nu stau ca în realitatea prea imediată. Și ca să le atragă atenția că mântuirea nu e o chestie de efort personal și atât.  Ci una, fundamental, de colaborare cu Dumnezeu. Care e Tatăl, Fiu și Duh Sfânt. O spune ca Unul care a trecut prin fecioria Maicii Sale fără să o strice și care va trece prin ușile încuiate fără a le prăbuși. El e dovada că și fizic totul este posibil dacă te lași topit de lucrarea milei lui Dumnezeu. Este ceea ce nu sesizase dregătorul și nu uită copiii niciodată. Dependența de dragostea celor vii. Poruncitoarea iubire ce ține pe dinlăuntru creșterea în Duhul Sfânt a lumii.

Întrebarea mulțimii nu este rostită cu candoare, asemenea întrebării unor copii. Mulțimea vădește o neputință programată, parcă: „Și cine poate să se mântuiască?”. Seamănă cu o clasă de adolescenți la primul test de matematică serios. Ori chimie. Pufăituri și ridicări de sprâncene. Hristos arată spre El pentru prima dată în contextul discuției acesteia: „Cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu!” (Luca 18, 27). Cu alte cuvinte, puterea lui Dumnezeu lucrează prin oameni dar și pentru oameni. Omul nu este exclus din efortul propriei mântuiri. Lucrează mai puțin prin funcționarii perfecționiști ai poruncilor – țineți minte, totuși, că vameșul se întoarce mai îndreptat de la templu, ceea ce nu înseamnă că fariseul o scrântise cu totul. Prin purii plini de ifosele credinței,  donatiști ai idealurilor ieftine și fanatice, se ratează vizibilitatea Împărăției. Mai mult pentru ei, oamenii-copii, oamenii care pricep că pentru a fi al lui Dumnezeu nu e suficient să împlinești ci și să te împlinești este povestită astfel Împărăția. Ca un copil în ochii părinților săi. De aceea Împărăția este a unora ca ei, copiii. Ei văd mila și dragostea. Și nu o disprețuiesc niciodată.

Sursa: tribuna.ro