O infirmieră îşi aminteşte cu multă emoţie de episcop.

„Episcopul mărturisea deschis credinţa lui şi zicea: Dumnezeu este pretutindeni, oriunde mă vor trimite. În comuna Murta Mare nu exista biserică. O dărâmaseră în 1936. Astfel, Prea Sfinţitul mergea în fiecare dimineaţă să se roage într-o mică pădure, puţin în afara oraşului. Aşeza o iconiţă pe o buturugă, îngenunchea şi se ruga.”

Dar şi aici întâlneşte greutăţi. Oamenii partidului au aflat despre locul unde se roagă. Nu au pierdut vreme. S-au dus şi au murdărit locul. Aceasta s-a întâmplat de multe ori. Într-o zi, după cum povesteşte aceeaşi infirmieră, episcopul a mers să protesteze în faţa autorităţilor. Secretarul i-a răspuns într-un mod rece şi nepăsător.

– Noi am distrus biserica în anul 1936. Aşa că nu te apuca să faci aici propagandă religioasă!

După rugăciune mergea la spital, unde îşi oferea serviciile.

Făcea operaţii în Murta Mare, dar şi în Krasnoiarsk când îl chemau. Atunci s-a întâmplat şi un eveniment neprevăzut, pe care era gata să-l plătească scump. M. Popovski scrie:

„În Murta Mare am întâlnit oameni care vorbeau cu recunoştinţă despre episcop. Câţi oameni nu a vindecat! Făcea intervenţii de la cele mai simple, până la cele mai complicate – la urechi, în zona abdominală, la ochi, extrăgea amigdalele, făcea control soldaţilor recruţi. În sala de operaţii continua să fie sever şi cerea de la medici şi infirmieri mare atenţie şi exactitate. Odată au adus un bolnav, pe nume Stroganov, important cadru de partid şi senator, care suferea de hernie ombilicală. Episcopul l-a operat cu succes. Toate au mers bine, până când într-o zi soţia doctorului Barski (medic şi ea), care se deosebea prin superficialitatea ei, i-a tăiat copcile mai devreme decât trebuia. Bolnavul la un moment dat a strănutat, rana s-a deschis (perforare), şi răul s-a întâmplat. L-au înştiinţat pe episcop, care l-a operat urgent, dar era prea târziu. Stroganov a murit. Moartea lui s-a făcut cunoscută pe arie largă, datorită funcţiei pe care o avea în partid, şi au început să se scurgă informaţii false şi amăgitoare cum că profesorul exilat, urând Puterea sovietică, l-ar fi omorât intenţionat pe senator. Alţii ziceau că dinadins ar fi lăsat în stomacul pacientului instrumente de chirurgie!

Toate aceste acuzaţii erau grav pedepsite, adică prin condamnare la moarte sau în cel mai bun caz douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică. Episcopul se afla încă o dată într-o situaţie cumplită. Din fericire, medicii legişti au înţeles ce se întâmplase. L-au dezvinovăţit pe episcop şi au aruncat responsabilitatea asupra soţiei lui Barski. Dar pentru că era om din partid, cazul a fost închis. De atunci, episcopul i-a interzis acesteia să mai calce în secţia de chirurgie. Soţia lui Barski a alergat să se plângă la partid, dar nimeni nu a băgat-o în seamă. De-acum îl respectau şi îl preţuiau pe episcop.

Ştiau că vor avea nevoie de el în viitor. Poate a fost singura dată când nu l-au deranjat. Cu toate că femeia medic îl vorbea de rău şi îl calomnia şi ar fi putut să-i facă rău datorită funcţiei sale din partid, episcopul Luca nu şi-a schimbat poziţia. Era om cinstit, drept, şi nu se temea de nimeni. Îşi continua cu consecvenţă treaba...”

(Arhimandrit Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca Chirurgul fără de arginți, Editura Egumenița, Alexandria, pp. 247-248)