Sărbătoarea Crăciunului e sărbătoare a întregii lumi creștine, a fiecărei familii în parte. De aceea, dacă Paștile – Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare creștină –, înseamnă victoria triumfală a vieții asupra morții, biruința solemnă a luminii asupra întunericului, Crăciunul are un caracter familial, de duioșie, în intimitate, de poezie, de drăgălășenie pentru Pruncul de curând născut în ieslea oilor.

Popoarele au slăvit dintotdeauna Întruparea lui Hristos în vers și cânt. Iar în vremea când ilustrul poet bizantin Roman Melodul, inspirat dumnezeiește cânta Nașterea Domnului prin nemuritoarele versuri: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc...”, poporul român oferea Pruncului Iisus neîntrecutele colinde.

Colindul românesc rămâne cel mai gingaș dar, cel mai duios omagiu pe care poporul român îl aduce de două mii de ani încoace. De aceea, în noaptea de Crăciun, „în casele din Carpați, fiecare locuință este o casă a Betleemului, o casă a pâinii unde se întâlnește omul în centrul creației liturghisind la tonul copiilor, liturghia cosmică a prezenței lui Dumnezeu”.

(Astăzi S-a născut Hristos, Antologie de colinde și cuvânt înainte de Vasile Merticaru, Editura Prier, Iași, 1992, pp. 5-6)