Tema e cu atât mai actuală cu cât adesea ne plângem şi noi că Biserica are cel mai mult de suferit, din afara sa, de la cei ce deţin Puterea (sub varii forme), iar din interiorul său, de la acei clerici care smintesc prin faptele lor. Încât nu puţini sunt cei care militează azi pentru a avea conducători politici credincioşi, din Biserică, ori pentru a se curăţa de „uscături” via Domnului. Dar sunt aceste deziderate realiste? Odată împlinite, vor avea ele efectele scontate? Ce ne învaţă, de fapt, istoria şi viaţa de zi cu zi?

Pentru a ne lămuri, vom apela la reflecţiile celui care a păstorit o vreme în Constantinopolul devenit noua capitală imperială, în locul Romei. Om cu viaţă sfântă şi neînduplecat în a mustra public păcatul şi nedreptatea, chiar şi când le sesiza la feţe împărăteşti, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă, cumva contrariant: „Când pe tronul împărătesc se urcă unul care mărturiseşte aceeaşi credinţă în Dumnezeu ca şi noi, religia se moleşeşte. Atât de puţină nevoie are să fie îmboldită de cinstirile ce i le dau oamenii! Dar când stăpâneşte un împărat necredincios, care ne prigoneşte pe toate căile şi ne acoperă cu mii şi mii de rele, atunci religia noastră biruieşte, atunci ajunge mai strălucitoare, atunci e timp de răsplăţi şi de trofee, atunci e prilej de cununi, de strigări şi de curaj” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi”, Editura Basilica, Bucureşti, 2015, pp. 342-343). Derutant, nu? Te-ai aştepta ca acest păstor cu un simţ misionar de excepţie să susţină că e un lucru bun pentru Biserică să fie unul „de-al nostru” la putere. Or, el atrage atenţia asupra unei „moleşeli” care ispiteşte, în acest caz, pe cei credincioşi şi viaţa Bisericii, în ansamblul ei. Iar consideraţiile Sfântului Ioan Gură de Aur se bazează pe experienţa a doar câteva zeci de ani în care Imperiul a avut conducători creştini. Ce să mai spunem noi, când avem secole întregi pentru studii de caz? Cercetându-le, vom constata, cu siguranţă, că au fost numeroase lucruri bune pentru Biserică sub conduceri precum cele ale sfinţilor Constantin cel Mare sau Ştefan cel Mare. Încât nu trebuie să tragem concluzia că e musai să avem, pe acest pământ, conduceri anticreştine spre a ne mântui. Ci doar să înţelegem că e mai mare ispita pentru oamenii din Biserică atunci când sunt apreciaţi şi sprijiniţi de puterea lumească, decât atunci când sunt prigoniţi. Că la necaz omul are o credinţă mai fierbinte decât atunci când îi este bine. Că, atunci când este împresurat din toate părţile, creştinul se lipeşte mai uşor de Dumnezeu, convins fiind că nu-şi mai poate pune nădejdea în altcineva.

La fel de neaşteptată este poziţia Sfântului Ioan Gură de Aur şi când vine vorba de scăderile morale ale slujitorilor din Biserică: „Şi căderea preoţilor în păcate se întâmplă după rânduiala lui Dumnezeu. Şi ascultă cum! Dacă n-ar păcătui dascălii şi preoţii, dacă n-ar fi supuşi patimilor lumeşti, ar fi neomenoşi cu ceilalţi oameni şi neiertători. Dar Dumnezeu a făcut ca să fie robi patimilor şi preoţii şi conducătorii, pentru ca să fie iertători cu alţii, de vreme ce şi ei păcătuiesc. Şi aşa a rânduit Dumnezeu totdeauna, nu numai acum, ci şi mai de mult; a îngăduit să cadă în păcate cei cărora avea să le încredinţeze conducerea Bisericii şi a poporului, ca, datorită greşelilor lor, să fie buni cu alţii. Dacă ei n-ar păcătui, nu i-ar ierta deloc pe păcătoşi, ci, ajungând neomenoşi, i-ar smulge pe toţi din Biserică” (op. cit., p. 575). Cu alte cuvinte, o Biserică condusă doar de oameni cu viaţă fără de greşeală s-ar goli repejor. Că aceasta se poate întâmpla chiar şi dacă ar fi păstorită de oameni cu viaţă sfântă, ne-o dovedeşte, în opinia acestui inegalabil exeget al Scripturilor, cazul Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanul, respectiv al Sfântului Apostol Petru. Amândoi cu râvnă excepţională, aceşti sfinţi au trebuit ca, prin pedagogie dumnezeiască, să cunoască şi căderea – laşitatea sau lepădarea, ca să-şi îmblânzească inima şi să fie îngăduitori cu semenii lor. Când Dumnezeu a depărtat puţin harul de la ei, neînfricatul Ilie a fugit de frica Izabelei, regina idolatră, iar Petru s-a lepădat de Hristos în faţa unei biete slujnice. Cunoscându-şi propriile slăbiciuni, cei doi au putut deveni îngăduitori, ulterior, cu neputinţele celorlalţi. Căci „Dumnezeu n-a pogorât îngeri din cer ca să-i pună predicatori oamenilor, ca să nu ne dea nişte canoane cu neputinţă de îndeplinit, din pricină că îngerii depăşesc firea omenească şi din pricină că nu cunosc slăbiciunea omenească” (op. cit., p. 490). Clericii sunt, aşadar, oameni ca toţi ceilalţi „îmbrăcaţi în carne, împletiţi cu sânge şi legaţi cu oase” (op cit., p. 574), conştienţi de păcatele şi de slăbiciunile lor, dar care se pocăiesc mereu şi învaţă şi pe alţii să nu deznădăjduiască în mila Domnului. Această atitudine îi poate ajuta să rămână slujitori ai sfântului altar, în pofida unor greşeli şi, în loc de a fi prilej de sminteală în lume, să devină mărturisitori ai milostivirii şi ai îndelung răbdării lui Dumnezeu. Evident, nu trebuie să vedem aici o pledoarie pentru laxism moral, ci un realism duhovnicesc luminat de iubirea atotcuprinzătoare a Preasfintei Treimi.

Iată cum cele două elemente care par a fi dăunătoare creştinismului – o Putere lumească ostilă, respectiv clerici cu păcate şi slăbiciuni omeneşti –, pot deveni, în fapt, moduri prin care Biserica se poate întări şi îşi poate deschide mai larg braţele. Paradoxal şi oarecum scandalos, ca mai toată învăţătura Evangheliei.