conștiință

Să ne rugăm pentru toţi cei care ne vorbesc de rău

Să păstrăm experienţa dobândită din ispită, să aruncăm toate „otrăvurile” şi să ne amintim mereu de cuvintele Sfântului Efrem Sirul: „Dacă ţi se va întâmpla să fii clevetit, iar după aceasta se va dovedi curăţia conştiinţei tale, nu te semeţi, ci slujeşte cu smerenie Domnului”.

Duhovnicul și penitentul în scaunul mărturisirii

Mărturisirea constă dintr-un dialog între duhovnic și penitent, dialog ce debutează cu întrebări care-l ajută pe duhovnic la conturarea personalității civile, religioase și morale a penitentului. Duhovnicului i se cere multă răbdare pentru a putea ancora în veșnicie pe cel care se mărturisește, pentru că ceea ce dezleagă preotul străbate cerurile și intră în memoria veșniciei.

Păcatul înăspreşte inima

Mai înainte de toate sileşte-te să ajungi la demascarea de sine, aşa încât în adâncul inimii tale să se rostească: „Sunt vinovat!”. Aici se va purta lupta cu îndreptăţirea de sine, altfel spus cu dezvinovăţirile pentru căderile şi păcatele proprii. 

Focul mântuitor al pocăinţei

Simţămintele de pocăinţă sunt gata să se nască în inimă de la sine după conştientizarea păcatelor şi vinovăţiei proprii; însă şi tu să le ajuţi să se dezvolte şi să le stârneşti din ce în ce mai puternic. Sufletul să ardă în ele ca un foc: cu cât va arde mai mult şi cu cât va fi mai puternică arderea, cu atât va fi mai mântuitoare. 

Conştiinţa, în fapt, este cea care te cheamă la judecată

Nu poţi, mai înainte de toate, să fugi de acel acuzator, care eşti tu însuţi, propria ta conştiinţă, în fapt, este cea care te cheamă la judecată.

Să înlocuim cu rugăciune mustrarea pentru cel care ne supără

Să nu dorim să liniştim, chipurile, pe alţii, dacă noi înşine nu avem liniştea lăuntrică, a sufletului. Pe cel egoist şi încăpăţânat nu trebuie să insistăm să-l smerim prin cuvinte, ci prin rugăciune şi smerenie, căci dacă vom insista, acela se va înspuma, iar noi ne vom obosi, vom transpira şi ne vom mâhni.

Cine suntem și pentru ce luptăm?

În cele din urmă, trebuie definit duhul în care se desfăşoară îndeobşte viaţa noastră, sau trăsătura caracteristică a ei. Această trăsătură defineşte ce suntem în noi înşine şi ce putem, ca atare, aştepta de la noi înşine. 

Conştiinţa noastră ne arată patimile care ne stăpânesc

Avem un semn foarte limpede: faptele rele în care cădem deseori, şi cu asemenea putere că nu ne putem stăpâni, arată că avem în inimă aplecarea, patima corespunzătoare, care le şi pricinuieşte mereu. 

Să nu dăm vina pe diavol pentru alegerile noastre greșite

De multe ori aud şi eu pe unii oameni spunând că diavolul este de vină atunci când ei se chinuiesc, în timp ce ei sunt vinovaţi pentru că nu înfruntă corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate împiedica de la rău? El îşi face treaba lui. Să nu-l încărcăm pe ispititor chiar cu toate.

Conștiința noastră va alege singură cum ne vom petrece veșnicia

Dumnezeu nu poate fi comparat cu părinţii care pedepsesc copiii, în cazul acesta, pentru că nu Dumnezeu este cel care zice: „Tu! La iadul veşnic!”, ci conştiinţa ta hotărăşte acest lucru, în părerea de rău a lui Dumnezeu. Şi, aşa stând lucrurile, iadul veşnic este acela pe care noi ni-l pregătim, precum tot noi suntem aceia care putem să ne pregătim Raiul veşnic.

Pagini