La un nivel mai concret și mai practic, a-i învăța pe copii să aibă compasiune presupune atingerea câtorva obiective. Spre pildă, copiii au nevoie să-și înțeleagă propriile sentimente înainte de a înțelege ce simt ceilalți. Este necesar să conștientizeze faptul că toți avem răspunderea de a avea grijă unul de celălalt și că atât faptele bune, cât și participarea la necazul altuia sunt lucruri pe care trebuie să le facem tot timpul, chiar și atunci când ele cer sacrificiu și efort.

Un părinte înțelept plantează această sămânță în sufletul copilului – sămânță care va crește până la stadiul de conștientizare a rolului fiecăruia dintre noi în familie, în comunitate, în lume, în biserică, în întreaga creație.

Copilul care va avea compasiune față de cei din jurul lui va ajunge să-și perceapă eul autentic, se va percepe pe sine drept un copil hristic, al lui Dumnezeu în Împărăția Sa cea veșnică, va ajunge să înțeleagă că dragostea lui Dumnezeu sălășluiește în sufletul lui și că faptele lui îi pot ajuta pe cei aflați în nevoi.

Un asemenea copil nu va deveni o persoană egocentristă, care pretinde satisfacerea imediată a oricărui capriciu, fără să se gândească la ceilalți, ci va deveni o persoană care se va gândi și la alții și va participa din inimă la necazurile lor.

(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viața duhovnicească, traducere din limba engleză de Luminița-Irina Niculescu, ediția a II-a, revizuită, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 85-86)