Suntem, fără nici o îndoială, în latura de tensiune a Săptămânii Mari când Hristos este vânat și răpus. Iuda pare că dă dreptate unui gând ce l-am găsit la Val Condurache (Cronica, 12/18 martie 1988) într-un material apărut sub titlul Mediocritate-dulce cecitate!, șoptit de lectura din Aurel Dumitrașcu: Mediocritatea începe de acolo de unde ți se pare că ești deștept când ești laș! (Caiete Maro, vol. II, pg. 374). În Iuda nu văd altceva. Nu simt altceva decât monumentul descurcărețului mediocru și apoi laș, atât de laș încât nu are curajul asumării greșelii dinaintea Celui Care știa cum iartă. E Joia Mare ziua în care se vădește ce înseamnă transformarea lui Hristos în obiect de joc politic. Cine citește exegeții Procesului Mântuitorului cunoaște acest punct de vedere. Hristos Domnul cade între interesele Templului, regalității iudaice și politicii romane. Mielul lui Dumnezeu care vine să ridice păcatele lumii poartă în palmele Lui nu doar cuiele răstignirii ci și ale vinderii Sale la schimb cu liniștea unui segment politicianist și agitat, care căuta să asume întreaga democrație iudaică – atât cât mai rezista din ea. Provocarea unor martori mincinoși și acceptarea lor într-un simulacru de proces nu e tema meditației noastre azi. O amintesc doar pentru a aminti în ce mod legea poate fi contorsionată după dorința celui care se crede a fi puterea.

Textele Deniei și Liturghiei din Joia Mare sunt relevatoare pentru ceea ce a gândit și trăit Domnul Hristos întru întărirea comunității de ucenici din care va dospi Biserica. Sunt lecturi din multe texte ale Evangheliei. Iată, ziua de Joi, la Liturghie așadar, deși pare o singură lectură avem o sumă de fragmente: Matei 26.2-20, Ioan 13.3-17, Matei 26.21-39, Luca 22.43-44, Matei 26.4074; 27, 1-2. E întreaga poveste a prinderii Domnului Hristos, o relatare de jurnalist cu simț de răspundere dinaintea veșniciei. Două personaje se impun în „proiectul” prinderii lui Hristos. Iuda și completul falsei judecăți. Ceea ce se întâmplă, în fond, este împotriva oricărui adevăr din oricare dintre religiile lumii și este o abatere inclusiv de la Legea lui Moise. Insistența Domnului pe spălarea picioarelor ucenicilor – de altfel tot în această zi avem și ritualul ce amintește de acest moment (Ioan 13.1-11 și Ioan 13.17) – are în vedere, în primul rând, aducerea aminte că nici unul dintre ei nu are întâietate în nimic. Și că aluatul din care dospește toată frământătura (maiaua) Bisericii este slujirea în ascultare. E aproape incredibil modul în care prin spălarea picioarelor Domnul încearcă să-l ajute pe Iuda să vadă. Să-și vină în firea de ucenic. Și Iuda, și după el toate iudele, nimic. Oricât ai sluji iudelor, oricât le-ai îngădui ori ajuta proiectele, rămân iude. E ceva de un delaționism ucigaș în ei. Un soi de vânzător ambulant. Și zilele noastre aduc vederii astfel de eroi ratați în iude. Cu  prisosință. În pragul unei mese de Paști și recunoștință, Iuda își pierde omenia.

Miezul teologiei Joii celei Mari nu este însă Trădarea lui Iuda. Oricum cu el seamănă toți care vând pe Hristos. Dinaintea vânzării lui Iuda, știind de ea, asumând-o, Domnul Hristos ne lasă remediul la toate trădările lumii în care trăim: Euharistia (Cuminecătura, Împărtășania). Semn că un spirit adevărat nu se abate din mărturisirea sa și este egal cu sine însuși. Iuda – cultivat drept ucenic al Domnului – dovedește că unde cultura e falsă și șade doar pe câștig (inclusiv economic) perfidia atinge perfecțiunea (A. Dumitrașcu). După pregătirile de Cină și așezarea în ritualul ei Domnul face cunoscut co-mesenilor Săi că unul dintre ei îl va vine. Ei se întristează, gândind că Domnul a identificat în viața lor ceva greșit. Un ghimpe de ratare a vieții lor. Iuda e nonșalant. Face pe nevinovatul. „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” primește un răspuns fulger: Tu ai zis! La aceeași întrebare spusă de ceilalți ucenici, nici un răspuns. Deși finalul ne dovedește că și Petru plânge cu amar a trădare. Perfidie vs. pocăință este tensiunea credinței dintotdeauna. În miezul Cinei – de fapt un Prânz întârziat – Hristos se dă pe Sine. Trup și Sânge. Sub chipul pâinii și vinului pentru a nu înfricoșa. Pentru a putea fi mâncare și băutură vieții până la sfârșitul veacurilor. În alimentele zilnice pentru a ne fi cu ușurință – dar nu cu ușurătate – la îndemână în veac. Apoi toate se desfășoară cu o viteză amețitoare. Mai întâi Domnul cu ucenicii, fără Iuda, plecat la vânzare, ajung în Grădina Ghetsimani. Aici vedem un Domn rugător și ascultător de Tatăl. Un Dumnezeu care se roagă pentru împlinirea prezenței Sale în lume. Și niște ucenici zdrobiți de somn. Nu-s de judecat. Zdrobiți de drum și zdroaba zilnică simt că e nevoie de liniște. Liniștea dinaintea furtunii. Apoi sosesc ostașii trimiși să-l prindă pe Cel care mereu stătuse înaintea delaționiștilor și judecătorilor Săi în toate zilele. Nu se ascunsese dinaintea nimănui. Se retrăsese să odihnească. Nicidecum să părăsească din frică Evanghelia ce o propune lumii. Aici stă toată măreția Domnului Hristos. Dispus să se dea pe Sine pentru ridicarea păcatelor noastre este arestat asemenea unuia care furase totul, spre neliniștea totală a celor între care trăia.

Întreg parcursul din Ghetsimani la casa lui Caiafa Arhiereul este unul care aproape că centrifughează pe ucenici. Dispar, fug. Frica e mai mare decât dragostea. Și frica socială mai mare decât dragostea de Învățător. Atitudinea soldaților și delatorilor este una de batjocură. Pentru o vină inventată. Ies la iveală toate mijloacele prin care poate fi zdrobit Dumnezeu. Senzația că oamenii nu mai sunt oameni ci draci e relevantă. Citiți atenți. Priviți în jur și veți înțelege. Lucrurile nu se schimbă în secole, cum credem. Mimaseră corect caracterul și demnitatea cei din jur, ucenicii, funcționarii Templului ori ai Romei. Prin Hristos se dovedește că orice sistem fundamentat politic și ideologic este incomodat de libertatea. Persoana devine suspiciune și Dumnezeu devine victimă. Ierusalimul se umple de ifose, de esteți și milițieni (da, da, Templul avea o oștire ce se chema în latină – limba stăpânilor – miliție). Devine un oraș guraliv. În care singur Hristos este Liniște. Se adeverește că instabilitatea generală este anarhică. Un diluviu de literă mincinoasă se deșartă peste Hristos. Specialiștii amestecă în asemenea hal criteriile teologice cu cele ideologice încât Pilat din Pont – un funcționar laș, pus de putere străină stăpân peste pământurile Ierusalimului – pare filozof.

Cacialmaua politică continuă, drapată în impresii teologice. Joia aceea aduce însă poporului mângâiere. Cel care indispune – nu doar atunci și nu doar pe aceia- este dispus să-i vindece firea omului, să o așeze în dumnezeire, în Rai. Pe masă bucatele Raiului – Hristos Trup și Sânge. Mâine în zori să spunem că nu se sfințesc doar pâinea și vinul „ce se cheamă Paști” – hrănire legată de masa de Sabat de altă dată – ci se pregătesc, cu rânduială ce ține până în Marțea Luminată, Sfintele pentru împărtășirea bolnavilor ori a celor aflați în nevoi prin care Biserica Ortodoxă face prezent pe Hristos în viețile credincioșilor. Din Joia de atunci, din miezul trădării, Hristos ne dăruiește hrana înveșnicirii. Cine se vrea trecător, grăbit, o refuză și neînțelegând nimic o jignește. Hristos însă rămâne acolo, deschis înveșnicirii noaste. Mâine strigătul de fond este „Răstignește-L”. Și se pare că nu doar lui Hristos a fost adresat...

Sursa: tribuna.ro