Am auzit, nu o dată, vorbindu-se despre o anume „înţepenire” a Ortodoxiei: „în Ortodoxie, alţii au gândit pentru tine, iar tu trebuie să accepţi dogme stabilite cu sute de ani în urmă”; „în Ortodoxie, te rogi după rugăciuni scrise de alţii cu mult înainte de a te fi născut tu”; „în Ortodoxie, slujbele sunt stabilite deja demult şi nu mai poţi aduce nici o contribuţie” etc. În fine, pentru unii, în Ortodoxie, totul este deja făcut, gândit, scris, drept pentru care credincioşii sunt un soi de soldăţei care execută „ordine” primite de 2000 de ani.

Cu alte cuvinte, se pune întrebarea: este ortodoxul o persoană care are posibilitatea de a se manifesta în mod creator în cadrul credinţei sale sau este doar o simplă curea de transmisie a Credinţei/ Tradiţiei de-a lungul veacurilor? Şi printre ortodocşi sunt oameni cu talent artistic, literar sau arhitectural. Au ei şansa de a le folosi în Ortodoxie sau spaţiul secular este singurul în care se pot manifesta?

În primul rând, e bine să precizăm că, până şi limbajul Sfintei Scripturi (al cărei conţinut, revelat fiind, nu poate fi schimbat vreodată!) este în continuă adaptare. Există versiuni ale Vechiului şi Noului Testament care au fost, la vremea lor, diortosite – adică îngrijite de teologi cu solide cunoştinţe filologice, limba Scripturii îmbrăcând de fiecare dată haina veacului respectiv. Dar sunt şi nenumărate situaţii în care se poate crea „de la zero”. În cult sunt acatiste şi slujbe ale unor sfinţi care sunt scrise pornind de la „coala albă” (a se vedea cazul sfinţilor români canonizaţi după 1990), creaţii care presupun nu doar stăpânirea limbajului teologic, ci şi înzestrări poetice. Mai putem aminti şi numeroasele rugăciuni scrise pentru situaţii care nu existau acum câteva secole (rugăciuni pentru cei ce călătoresc cu maşina, binecuvântarea călătoriilor cu avionul etc.).

Tot de creativitate se poate vorbi şi în cazul picturii şi arhitecturii bisericeşti. Există un stil ortodox de a ridica biserici, dar rareori vei întâlni două care să semene perfect, până la amănunt, între ele. Monotonia şi repetiţia nu-şi au locul aici, creativitatea arhitecţilor, a meşterilor, a preoţilor care coordonează lucrările de ridicare a unui lăcaş de cult rodind deseori în adevărate bijuterii ale artei sacre. În pictură se întâmplă acelaşi lucru ca în arhitectură: chiar dacă erminia îi indică iconarului cum trebuie zugrăvite anumite scene sau anumiţi sfinţi, nu vei găsi picturi „trase la indigo”. Creaţiile lor sunt diferite, au şi o notă personală, după cum diferite sunt şi talentul sau viaţa duhovnicească a fiecăruia.

Ortodoxia întâlneşte, de-a lungul veacurilor, atâtea provocări – încât nici o generaţie nu se poate considera „liniştită”, hrănindu-se dintr-o moştenire la care să nu aibă ceva de adăugat. Primim în Ortodoxie o zestre spirituală şi materială pe care avem şi dreptul, şi datoria de a o spori. Moştenirea nu e o povară, ci un dat, un cadru care îţi oferă toate condiţiile pentru a creşte duhovniceşte, pentru a te apropia de Dumnezeu. A avea pretenţia să o iei de la zero cu fiecare generaţie e ca şi cum fiecare familie nou întemeiată ar pleca în mijlocul naturii pentru a redescoperi, prin efort propriu, civilizaţia. Ar fi o atitudine şi păgubitoare şI, cu adevărat, retrogradă.

Concluzia e, pentru unii, oarecum paradoxală: Ortodoxia nu numai că e conservatoare, fiind bine ancorată în trecut şi moştenind bunuri transmise din generaţie în generaţie, dar e şi într-o permanentă căutare a adecvării, fiind şi confesiunea care aduce mereu elemente de noutate. Dar, pentru a sesiza corect acest specific al Ortodoxiei, trebuie mai întâi să ne scuturăm de prejudecăţi şi de influenţele ideologice care îndeamnă să anulăm tot ceea ce înseamnă tradiţie. E o adevărată nebunie să credem că numai înlăturând orice temelie turnată anterior de înaintaşi putem construi ceva cu adevărat „modern”. Adevărata înţelepciune este să ştim să păstrăm şi să integrăm, să valorificăm şi să îmbogăţim mereu patrimoniul moştenit, de orice natură ar fi el, cultural, spiritual, edilitar etc.