Cred în Dumnezeu, dar nu mă rog
Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare. Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu.
Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune. Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare. Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea, şi inima, şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu.
Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră, şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui.
Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage - fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili. Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima omenească?
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de azi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 7-8)
- Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro