Sunt întrebări pe care atunci când ni le adresăm noi între noi, oamenii, par chestiuni de captare a atenției celuilalt. Mama când întreabă copilul căruia îi este foame dacă îi este foame nu se bazează neapărat pe răspunsul lui, până la o vârstă categoric negativ dacă întrebarea e în concurență cu un joc pe calculator ori un film pe repede înainte. Dovadă că orice răspuns ar da copilul, ea are pregătit tot ce-i trebuie pentru ca să-i sature foamea. La fel la școală, când doamna întreabă: vreți copii să învățăm ceva nou, nu înseamnă că renunță dacă clasa răspunde cu un „nu” prelungit. Există o pedagogie a întrebării care intuiește răspunsul și face din răspuns hrănire unui gest sau unui conținut care, de multe ori, schimbă vieți.

Privim și Duminica aceasta, care în cultul ortodox prefațează și începutul Postului Adormirii Maicii Domnului, către Capernaum, deseori numit „cetatea lui Iisus”. De astă dată Domnului îi ies în cale doi orbi care se țin după El strigând: „Miluiește-ne pe noi, Fiule a lui David!” (Matei 9, 27). Episodul are loc îndată ce înviase pe fiica lui Iair. Și El își face timp și pentru „lucruri” mai mici decât învierea, deși, nu-i așa, a reda vederea înseamnă a învia pur și simplu pe om. E interesant că oamenii îl laudă dar cu miez duhovnicesc. Îi spun Fiule a lui David fără a folosi o formă de periere de genul: „alesule al lui Dumnezeu”. Dar asta spun, de fapt, că fiind din seminția lui David nu poate fi decât ales, un ales care poate împlini nevoia lor. Îl simt altfel decât ceilalți? E posibil. Dar este cert că orbirea lor le deschide oarecum vederea cea dinlăuntru și identifică în Hristos pe Cel care este Lumina. Domnul îi întreabă de cred că poate El împlini cererea lor. Vă închipuiți? Dumnezeu întreabă pe om dacă el crede că Cel Atotputernic poate face ceea ce oamenii îi cer. Un Dumnezeu smerit și profund atent la libertatea omului, la forța pe care, din libertate o poate naște în fiecare suflet. E întrebarea fundamentală pe care ne-o adresează fiecăruia dintre noi. Crezi tu că pot opri războiul? Că pot reduce drama celor din jur? Că pot vindeca pe cutare ori cutare bolnav? Căci, să ne înțelegem, Hristos nu vindecă boli impersonale ci persoane care suferă boli. Oameni. Nu sindromuri. Pentru că nu este o secție de ATI ambulantă ci Doctorul, Dumnezeu-Omul care caută să-l facă pe om părtaș propriei sale vindecări. Niciodată împotriva lui. Când El le răspunde: „După credința voastră fie vouă” (Matei 9, 29) vindecarea nu întârzie nici o clipă. E o concomitență rară de altfel în Scriptură. Seamănă cu acel „a zis și s-a făcut” din zilele dintâi ale Creației semn că Autorul este Același.

Să te întrebe Dumnezeu dacă ai credință. Asta da provocare. Auzim deseori oameni care confundă idolatrizarea lui Dumnezeu cu trăirea lui Dumnezeu și deseori noi, creștinii, suntem de vină de coborârea înțelesurilor Scripturii și Părinților Bisericii la un soi de mercantilism spiritual. Ieftin sufletește. Desigur, scump financiar. Și ne sunt aduși ca modele de viețuire creștină un soi de antreprenori culturali care zidesc fără să dea viață, care ridică ziduri înainte de a dărâma zidirea care își pierde temelia Hristos din propriile vieți. Nu-i loc de aroganțe în răspunsul cerut de Dumnezeu. Vedem, cine are ochi de văzut, cum lipsa noastră de credință, luatul nostru peste picior și îngustimea în care încadrăm vederea lui Dumnezeu, aduce întârzieri în minuni ori adânciri în răutăți fără sens. Suntem parte integrantă a nevoii noastre de minune, de mântuire. Hristos nu ne vrea tonomaturi ale unui mecanicism ieftinit în bursele de non-valori în care ne zbatem. Cultura adusă de El este una a dialogului nu a poruncii. Spune des: „De vreți să fiți desăvârșiți” ori „Dacă voiești”. Ești părtași hotărârii Lui de a te purta în Rai.

Nu la fel stă lucrul cu demonizatul din evanghelia Duminicii acesteia. Matei (9, 32-33) ne spune din scurt cum scoate demonul din mut și mutul vorbește. Aici nu poate cere exercițiul libertății pentru că mutul era înlănțuit, lipsit de libertate, furat din aria ei. Urmăriți atent minunile Domnului. Dezlănțuie de fiecare dată spre libertate oamenii, îi reacordă Libertății. De aceea, să socotești creștinismul drept un mod de înrobire este dureros și când istoria a consemnat astfel de acțiuni ele au rănit sensul de a fi al creștinismului. Reacția fariseilor este tipică unor oameni care se credeau liberi dar nu erau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. E un soi de comentariu de presă la vreo minune dumnezeiască făcut de oameni care știu Legea dar nu-L cunosc pe Dumnezeu. Oamenii aceștia mi-aduc aminte mereu și mereu cât de mică este limita între împlinire și ratare în viața în Dumnezeu. Cât de neatentă ne este asumarea Legii de partea Harului. Și de aceea este așezată Evanghelia la îndemâna noastră. Nu doar pentru vindecare de orbire ori slobozirea din muțenie. Ci pentru a discerne duhul care ne orbește și muțenia care ne rănește articularea adevărurilor. În Hristos lucrurile sunt limpezi. Tocmai cunoașterea Legii în adâncul ei face din El un împlinitor de Lege și nu un anarhic, a cărui părere e mai importantă decât libertatea noastră de a fi. Deschideți larg inima. Acolo întreabă El. În creuzetul interior, în tainița plină de așteptare a Iubirii.