Credința cât un bob de muștar (Matei 17, 14-23)

Dumnezeu nu ne vrea invalidați de necredință ci acordă, mereu și mereu, circumstanțe atenuante. Și ne iubește. Ne iubește nesfârșit. În fond suntem boabele lui de muștar plutitoare pe marea vieții.

Episodul povestit de Evanghelia Duminicii acesteia - Matei 17.14-23 - urmează momentului cutremurător al Schimbării la Față de pe Muntele Tabor. Și după ce Domnul Hristos Se descoperă Ucenicilor Săi drept Mesia, Unsul lui Dumnezeu. În contextul acesta Are loc întâlnirea aceasta, cu un tată al unui fecior bolnav. Un om rănit că spița neamului său se rupe. Observați, sunt sigur, că în multe rânduri mediatorii vindecării copiilor sunt tații (Iair e un alt exemplu). Lor le revenea în societatea iudaică dreptul de a cere asistență religioasă și medicală pentru copii. Și o făceau cu maximă seriozitate. Așa se întâmplă și cu tatăl de astăzi. Cade în genunchi, descrie starea fiului său și cere vindecare. Copilul, lunatic, cădea în foc și în apă. Era deja cu un picior în moarte. Căci astfel de pericole nu erau deloc puține. Iar omul povestește - fără pic de ironie - că nu l-ar fi deranjat, dar încercările sale de a-l vindeca prin ucenici nu au dat roade. Ucenicii nu par înaintea omului foarte puternici. Ori oamenii nu pot identifica pârghiile prin care aceștia ar putea vindeca o astfel de situație. Dureroasă, dezorientantă pentru un tată. Pentru orice părinte cu copilul rănit de boală povestea tatălui acestuia este cunoscută. Dese ori oamenii - medici ori profesioniști într-ale vindecării - oricât ar fi de profesioniști rămân în afara soluțiilor fără Hristos. Cu El, ceea ce pare imposibil devine posibil. Și mulți trăiesc aceasta ca pe o realitate continuă. Realitatea bobului de muștar.

Domnul pare că atrage atenția asupra credinței ca virtute opusă neîncrederii. Lipsei de credință întregită în nădejde. Poate că pare ciudat, dar din gura lui Dumnezeu auzim că e sătul de neamul necredincios și îndărătnic. Nu spune neam de om sau neam de draci. Ci neam necredincios. Adică oricine nu crede. Oricine se rupe din darul credinței. Pentru că a te rupe din credință este voia ta, voința ta care nu vede voia lui Dumnezeu împlinită în vindecarea aproapelui, în menținerea în echilibru a vieții noastre. Toți dezechilibrații în credință sunt avizi de dragoste. Și o convertesc mereu în ieftine idealuri. Idealuri care se zdrobesc mereu de realitatea bobului de muștar.

Domnul ceartă demonul. Acesta iese din prunc. Și copilul se vindecă din acel ceas. Ia o vreme trupului neputincios și chinuit să își revină. Vindecarea în Hristos nu este o apăsare pe butonul telecomenzii. Nu e la secundă. Nu e limitată în spectacular. Nu se vrea - și nici nu este - o chestiune de soft terapeutic și nici de spectacol ieftin. Domnul nu negociază niciodată cu diavolii. Îl ceartă. E cearta Creatorului dinaintea creaturii răzvrătite pe nimic. Al cărui nimic ne umple lumea și-i agită pe cei care cred în nimicuri mai mult decât în Hristos. Care fac din nimicuri idealuri și chițibușerii de formare și de consum. Uman și financiar. Mai ales financiar, deși apoi strigă la cheltuielile cu săracii, cu frumosul, cu securizarea tradiției și a nădejdii. Într-o lume lichefiată. Rănită de smulgerea rădăcinilor. Epuizată în întâlniri cu demonii. În lipsa credinței cât bobul de muștar oricât de bine ne-am susține proiectele nu putem ridica sufletul nostru mai sus de nimicul în care ne zbatem.

Apostolii sunt agitați: De ce noi, noi pe care ne-ai ales, noi pe care ne crești, de ce noi nu am reușit să-i smulgem demonul din suflet copilului? De ce rugăciunea noastră nu s-a validat? În ce punct am greșit? Cu ei ne întrebăm des, foarte des, și noi. De ce mie? De ce eu? Răspunsul Domnului Hristos e fără echivoc: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat zic vouă: Dacă veți avea credință cât un bob de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. (Matei 17, 20). Bobul de muștar. Un bob aproape transparent. L-am ținut în mână și nu l-am văzut. Am suflat peste el și s-a făcut și mai...nevăzut. O transparență de sămânță. Semn că, în sine, credința nu e contondentă, nu e strigătoare la cer. E șoaptă, e susur, e fragilă comuniune. E șoaptă destinsă. Apostolii credeau că repetând ceea ce auziseră și făcând gesturile lui Iisus erau ca El. Domnul zâmbește încercării lor. Nu. Nu-i ceartă. Le descoperă că, în sine, credința are cu ea o intuiție a soluției care nu este generalizată niciodată. Nu-i mereu la fel răspunsul. Celui de acum, din fața lor, soluția era mai mult post și mai multă rugăciune. Mijloace prin care ei înșiși își sporeau prezența în Duhul Sfânt. Deveneau transparenți asemeni bobului de muștar. Un soi de bob cu aripi transparente. Poate că ar trebui să învățăm mereu din această transparență a duhului care sfințește facerea de bine. Că bine nu poți face numai din putere proprie ci purtat, simplu și transparent, la cer prin cele ale cerului. Transparența bobului de grâu.

Apoi Domnul își vestește Patimile. Știind că va înfrunta cu moarte pe moarte. Din acest unghi – între Schimbarea la Față și Vestirea Patimilor- înțelegem oare mai bine în ce mod Hristos Domnul e Dumnezeul gata să ne fie credință pentru a ne ajuta să mișcăm munții? În ce mod altul ar trebui să ne cânte Învierea pentru a ne dumiri că aici e sensul vieții, în taina ieșirii din moarte cu fruntea lipită de Crucea Sa? Greu cu neamul necredincios dar parcă nici cu aceia care se cred singurii credincioși din lume, uitând că, în adâncul ei, credința este un prea adânc de smerenie. O prăpastie de smerenie. În muntele care nu se mișcă decât prin credință. Vom învăța oare că a fi credincios înseamnă să nu se vadă alta decât roada? Ceea ce este firav și translucid, de nevăzut parcă ochiului liber ca sămânță, devine în rodire un pom preaplin, dispus să umbrească, să adăpostească și să dea gust mâncării. Să înmiresmeze cu dulce- amărui locul în care-și prinde rădăcinile. Iar locul acela e bobul de muștar din inima noastră.

Tainică clipă din veșnicia care se preumblă prin lume, taina credinței ne arată că nu avem șubler de măsurat credința. Avem un bob de muștar etalonul. Și nici acesta nu-l atingem, în întregimea sa. Nu vă temeți. Domnul ceartă demonii și încurajează oamenii. Iar pe Ucenici îi învață, îi sprijină mereu să afle ce anume nu este bine în măsura credinței lor. Totul este aici, în dispoziția Lui de a nu ne lăsa neroditori. Nu ne vrea invalidați de necredință ci acordă, mereu și mereu, circumstanțe atenuante. Și ne iubește. Ne iubește nesfârșit. În fond suntem boabele lui de muștar plutitoare pe marea vieții.

Sursa: Tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie