– Sunt corecte acestea pe care le susţin părinţii?, a zis teologul adresându-se Bătrânului Teolipt. Fiindcă mă duceţi din nedumerire în nedumerire cu această considerare cu totul nouă a spiritului creştin.

– Eu nu sunt nedumerit de nedumeririle Dvs, a răspuns Bătrânul. Întrucât n-aţi putut separa Monahismul de viaţa în lume, când auziţi un Monah vorbind, veţi cădea continuu din nedumerire în nedumerire. Fratele Hrisostom este consecvent liniilor Monahismului. Noi, iubite teolog, nu suntem uimiţi când nu găsim înţelegere la cei din lume, fie ei şi teologi. Şi e trist, fiindcă ei nu citesc foarte bogata literatură monahală pentru ca să se informeze.

Monahismul Răsăritean, căruia Biserica i-a dat şi forma şi misiunea, constituie o realitate distinctă, o „viaţă ascunsă în Hristos” (Col. 3, 3) o viaţă de credinţă desăvârşită, care se săvârşeşte într-un contact nedespărţit cu Dumnezeu şi care refuză să urmeze calea raţionamentelor omeneşti. Formularea mea nu trebuie să vă deranjeze. Monahismul nostru este strălucirea spiritualităţii Ortodoxiei, este nucleul, fiinţa ei, fiindcă se întemeiază pe Credinţă...

Credinţa nu înseamnă o simplă acceptare a existenţei lui Dumnezeu – fiindcă „şi demonii cred şi se cutremură” (Iac. 2, 19) – ci este ceva care, la o analiză, scapă limitelor gândirii umane. Nu mă gândesc la credinţa dogmatică, ci la cea pe care o cereau Apostolii: “dă-ne credinţă” (Lc. 17, 5), din care dacă are cineva şi numai cât „un grăunte de muştar” va putea muta şi munţii. Credinţa în acest sens formează semnul distinctiv al Creştinului. Nici o faptă, nici o virtute nu are valoare în Creştinism dacă nu e o roadă a credinţei, dacă nu provine din credinţă, dacă nu o împărtăşeşte Dumnezeu. Fără binecuvântarea dumnezeiască, eforturile noastre sunt lipsite de strălucire, sunt nedesăvârşite, sărace, omeneşti: „Tot ceea ce nu e din credinţă, este păcat” (Rom. 14, 23). Hristos se apropie de oamenii care cred în El. Şi face minuni. Se coboară la dorinţele omeneşti legitime. Vorbeşte cu oamenii, „aşa cum vorbeşte cineva cu prietenul lui” (Ieş. 33, 11). Credinţa constituie legătura mistică între măreţia dumnezeiască infinită şi firea omenească mărginită. Credinţa înseamnă apropierea celui care crede de cel în care crede. Înseamnă contact efectiv, o absorbire a sufletului de către Dumnezeu în virtutea lucrării dumnezeieşti.

Cuvântul Domnului „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” (Ioan 10, 38) exprimă modelul relaţiei dintre Dumnezeu şi credincios în Hristos. Aceasta se înţelege şi din cuvântul dumnezeiesc: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 15, 4). Iată întreaga taină a credinţei în Hristos. Iată în toată plenitudinea lui caracterul revelat al Creştinismului. Iată adâncimea şi esenţa religiei supranaturale a lui Hristos. Dar pentru ce (e nevoie de) credinţă? E o taină! Poate însă că nici nu constituie o taină. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii, e în fiinţa Sa iubire. Şi iubirea e comuniune. Caută, deci, contact, caută unire. O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu! Un ocean infinit de iubire! El a recapitulat toate în credinţa în El, ca să-i facă pe toţi părtaşi ai dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4)…

Dumnezeu vrea ca omul să fie în întregime al Lui, să-I fie consacrat în chip absolut, fiindcă iubeşte făptura lui, care numai în El poate să-şi găsească împlinirea tuturor dorinţelor sfinte şi restaurarea ei veşnică în lumină. El refuză omului dreptul de a se întoarce spre alte direcţii afară de El. Această voinţă Domnul a descoperit-o deplin în Noul Testament. Ceea ce spune Apostolul Pavel, acel: „în Hristos”, acea prepoziţie „în”, plină de taină şi dragoste înflăcărată, cuprinde în sine întreg Creştinismul Sfântului Apostol, întreg Creştinismul credincioşilor. Capitolul 11 din Epistola către Evrei este cel mai frumos imn închinat credinţei. Aceasta formează temelia creştinismului. Exigenţa lui cea mai adâncă, secretul lui şi puterea lui invincibilă. Credinţa înseamnă primăvara sufletelor. Strămută din cele trecătoare în cele veşnice. Ne face în stare să simţim că „nu avem aici cetate stătătoare” (Evr. 13, 14).

Fără credinţă, Creştinismul cade în chip fatal într-un fel de sistem filosofic. Înainte de toate, îşi pierde metafizica, ceea ce reprezintă natura lui dumnezeiască. Dacă încetăm „să vedem” prin credinţă, „prin oglindă în ghicitură” (I Cor. 13, 12), nu ne deosebim cu nimic de necredincioşii din lume, am pierdut drumul sufletului nostru. Credinţa este şi fiinţa şi modelul nostru al creştinilor. Fără credinţă nu suntem în stare să ne apropiem de Hristos, nu putem să înţelegem adevărurile metafizice, încetăţenite în lumile imateriale, nici care e taina Iconomiei dumnezeieşti, nici pe Hristos, nici pe noi înşine, moartea, viaţa. Fiindcă, după definiţia Apostolului Neamurilor „credinţa este dovada lucrurilor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Fără credinţă nu ne simţim pe noi înşine liberi, ne sufocăm de emanaţiile lucrurilor pământeşti. Fără credinţă, viaţa noastră se preschimbă într-o tragedie insuportabilă, fiindcă ni se uscă simţirea şi întunecă spiritul. Credinţa dă viaţă, întraripează, înalţă pe om în ordinea lui proprie. Şi o condiţie fundamentală a ordinii spirituale este armonizarea relaţiilor dintre Dumnezeu şi om, dintre Creator şi creatură, Hristos şi credincios. Credinţa în Hristos este o roadă a Duhului, care e bucurie, pace, îndelungă răbdare, dragoste... (Gal. 5, 22).

Calea aceasta a credinţei absolute a urmat-o Monahismul nostru. Şi având în vedere această natură, fiinţa şi adâncimea acestei credinţe desăvârşite şi, pe de altă parte, cunoscând cât de greu este să-şi însuşească cineva această stare supra-raţională a credinţei, nu mă mir câtuşi de puţin că nu puteţi să înţelegeţi, în ciuda celor pe care le-a expus fratele Hrisostom şi eu, că Monahismul nostru îşi găseşte o justificare absolută prin Credinţa şi Iubirea în Hristos Iisus...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 104-107)