Dacă ați strigat la copil, l-ați jignit sau l-ați umilit, cereți-vă scuze și asigurați-vă că v-a iertat. Departe de a vă submina autoritatea și de a fi un act de slăbiciune din partea dumneavoastră, acest comportament îi va oferi copilului – la un nivel care-i este accesibil – o lecție practică de viață despre umilință, regret, căință și mărturisire a răului comis.

Nu înseamnă că ați cedat în vreun fel, pentru că regulile și consecințele nerespectării lor rămân valabile, ci înseamnă că îi va fi mai ușor copilului să spună și el „Scuză-mă, îmi pare rău!” atunci când va greși. Este o metodă mult mai eficientă decât aceea de a-i obliga pe copii să-și ceară scuze atunci când nu se simt capabili s-o facă, fie fiindcă sunt furioși, fie fiindcă sunt violenți și au lovit pe cineva, fie pentru că pur și simplu au o atitudine negativă.

Dacă îi veți constrânge să-și ceară scuze în astfel de momente, o vor face, dar nu vor fi sinceri deloc, pentru că atunci când trec prin stări negative nu le pare rău de nimic.*

*Aceasta nu exclude nevoia de a-i încuraja să își ceară scuze puțin mai târziu, după ce se liniștesc. 

(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viața duhovnicească, traducere din limba engleză de Luminița-Irina Niculescu, ediția a II-a, revizuită, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p. 80)