Miercuri seara, devreme. După o îndelungată discuție pe teme profesionale, prietenul și colegul meu are o idee:

‒ Mergem să ciugulim ceva, aici lângă...?

‒ Unde, prietene? îl întreb. Ce să mâncăm?

Știam că postește, ca fel ca și mine.

‒ Nu te neliniști, au și mâncăruri de post, îmi răspunde zâmbind.

Îl urmez fără o poftă deosebită. Intrăm în fast-food, iar prietenul meu, dezinvolt, comandă una dintre mâncărurile de post care păreau să arate bine. Creveți cu garnitură de cartofi, toate prăjite. Eu comand doar o porție de cartofi prăjiți. Trebuie să așteptăm destul timp pentru a veni comanda noastră. Prietenul meu merge să ocupe o masă și astfel aștept la rând, singur între necunoscuți.

‒ Ceva de post aveți? se aude o voce, rupând gândurile mele evlavioase. Mă întorc și privesc trăsnit. Mă aștept să văd pe vreun... preot care se află din întâmplare aici, dar nu. Văd o fată, cu prietenul ei alături, comandând.

Examinez cu atenție tânărul cuplu. Nu par a fi de la școala de catehizare, nici de la o școală teologică. Din contra, aș zice. „Ei bine, s-a întâmplat. Între atâta lume, nu ar exista unii care postesc, chiar și tineri?”, îmi liniștesc gândurile care amenințau să dărâme stereotipurile dintre „bunii creștini” și „necredincioși”.

Între timp, două farfurii goale se umplu cu mâncare. Eu încă aștept la rând să vină și porțiile noastre. Văd conținutul farfuriilor: salată simplă și creveți cu calamar. „Bine, bine, le-au adus comanda celor doi tineri care au venit după noi mai repede?”, mă mâhnesc. Însă văd că se ridică un alt tânăr, foarte vesel, și intră în posesia comenzii.

„Serios?”, m-am mirat. „S-a găsit și al doilea care să postească?”, l-am luat peste picior, în gând, cu o dispoziție ironică, nu pentru post, ci pentru că nu mai eram singurul care aveam „titlul de pietate”. Vin ușor-ușor și alte comenzi care erau înaintea noastră. Cu bucurie remarc chiftelele și sandvișurile de dulce, care demonstrează că au fost niște cazuri norocoase cele două dinainte. Din nefericire însă, acest lucru nu ține mult. Din nou văd creveți, calamari, salate simple! Alături de mine, un tânăr cu cercel și plin de tatuaje cere cartofi simpli. Tot prin acea zonă, o fată vrea să afle dacă „salata Cezar” este... de post!

„Poate au venit toți de la școlile de catehizare?”, mă gândeam zâmbind, de data aceasta nu din răutate, ci din satisfacție. Pentru că nu este ceva obișnuit să fie mai multe comenzi de post decât cele de dulce într-un fast-food din centrul Atenei, unde clienții sunt tineri cu o vârstă medie de 25 ani.

Având în vedere că întârzia într-un mod enervant comanda noastră, întreb un angajat care pregătea pachete pentru livrare acasă:

 ‒ Văd că aveți multe produse de post aici. Sunt cerute atât de mult?

‒ Nici nu vă imaginați, îmi răspunde. Și acestea pe care le pregătesc acum tot de post sunt. Cel puțin jumătate dintre clienți, poate și mai mulți, mănâncă de post din prima săptămână de post.

Mulțumind pentru informații, simt o mică bucurie care crește tot mai mult. Mă bucur, nu pentru că, într-un final, după 20 de minute de așteptare, a venit și comanda noastră, ci pentru că într-un loc în care nu m-aș fi gândit, am găsit oameni care se înfrânează pentru Hristos!

Mă uit de jur împrejur, încercând să construiesc un stereotip al clienților din fast-food: tineri și tinere, de la 15 la 25 de ani și puțini peste 30 de ani ca noi. Îmbrăcați modern, discutând cu voce tare, râzând degajați, având un comportament obișnuit la aceste vârste. „Peisajul” nu semăna nici a școală de catehizare, nici a biserică.

Și totuși, privind mesele acestor copii, văd așezate la rând felurile de mâncare de post. O imagine neobișnuită! Cu totul străină de epoca noastră, epocă de materialism, de consumație exagerată și de ateism absolut.

Mă gândesc cum tinerii aceștia au venit să mânânce departe de casa lor, împreună cu alte persoane de vârsta lor. Nimeni nu-i obligă să nu ia carne, brânză și alte alimente de dulce. Nu se află aici „înapoiatul” preot ce „face convertire”, nici „părinții exigenți” care „impun copiilor” obiceiuirile lor, cum ar zice cineva care reacționează. Ei singuri împreună cu tovarășii lor arată că se distrează și că le sunt suficiente aceste feluri de post pe care le mănâncă, în locul mâncărurilor pline de grăsime, șuncă și brânză, sau al sandvișurilor pe care le devorează cei de lângă ei.

Consider această atitudine a lor una foarte curajoasă, aș spune mărturisitoare. Nu este deloc ușor să postească cineva, mai ales în epoca contemporană, la aceste vârste și înăuntru unui fast-food. Este nevoie de putere sufletească și trupească, o mică „revoluție” împotriva orânduirii materialiste și a gândirii ateiste care otrăvesc în fiecare zi tineretul. Mă întreb: cine îi ajută în lupta lor? Biserica, răspund mulți. De aceeași părere sunt și eu. Există preoții care stau alături de tineret și care sigur îi îndeamnă la post și la alte lucrări pe placul lui Dumnezeu.

Însă adevărul crunt este că noi, creștinii, clerici și mireni, suntem de obicei distanți, indiferenți, chiar ostili față de acești copii care sunt lipsiți de harul lui Hristos. Închiși în „carapacea” noastră, liniștiți în laurii postului nostru, nu ne interesează să dăm curaj și imbold mai ales tinerilor să participe la viața creștin-ortodoxă.

Să încercăm să nu mai stăm ca statuile, crezându-ne mari „creștini postitori”. Este posibil să fim, dar bine am face să vedem cum putem să-l ajutăm și pe aproapele nostru, mai slab, să postească și să se lupte și acesta. Putem să facem acest lucru arătând interes pentru cei mai tineri ca noi, dar și pentru cei mai în vârstă, care vor să trăiască o viață în Hristos, însă nimeni nu le-a oferit un imbold sau nu le-a spus ce să facă.

Haideți să spunem noi o vorbă bună, un cuvânt cu adevărat creștinesc, în cele din urmă! Chiar și într-un astfel de fast-food!