Zis-a Domnul: Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşează în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare. Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el. Şi au venit la El mama Lui şi fraţii; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii. Şi I s-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă. Iar El, răspunzând, a zis către ei: Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc. (Luca 8, 16-21) (Sâmbătă în săptămâna a 23-a după Rusalii)

Adesea auzim că am trăi într-o dictatură a non-valorilor, că incultura e la putere și că bunul simț nu se mai practică sau nu mai e la modă în spațiul public. Există o mulțime de argumente pentru a demonstra acest lucru și ni se pare că de la un an la altul pare a fi mai stridentă această inversare a normalității. Să fie însă așa? Să ne aflăm într-o fază în care, ca niciodată în istoria lumii, e mai bine să nu înveți, să nu excelezi, ci să te afirmi cu forța brută? 

Evanghelia acestei zile poate să ne dea un indiciu asupra modului în care stau lucrurile. Actuală acum două mii de ani, actuală și azi. Domnul Iisus tocmai terminase de rostit pilda semănătorului și a semințelor căzute pe pământ mai sărac sau mai bun și continuă cu alte cuvinte duhovnicești destul de cunoscute unei persoane familiare cu Biblia. La un moment dat rostește cuvintele care sunt rânduite a se citi în această sâmbătă, și anume că nimeni nu aprinde făclia, am spune noi azi lanterna, becul sau lumina, ca să o lase să se consume inutil. Lumina are proprietatea de a clarifica ceea ce este în jurul nostru, de aceea e atât de valoroasă. Uneori nici nu ne dăm seama de aceasta. Numai după ce experimentăm noi înșine pur și simplu mersul pe bâjbăite, în întuneric, atunci putem înțelege modul în care cei orbi sau cu vederea îngreuiată, se pot descurca fără lumină. Numai atunci ne putem lămuri cât de valoroasă era lumina înainte să se inventeze aparatele de captare a electricității și transformare a sa în energie luminoasă. 

De unde până unde legătura dintre făclia de lumină și valorile de astăzi? Tocmai pentru că lumina ne ajută să facem distincție dintre lucruri, așa cum sunt ele bune, rele, mai valoroase sau mai puțin valoroase. Persoanele și situațiile valoroase sau nevaloroase însă rămân în lumină sau se cufundă în întuneric, iar aceasta o putem observa pe măsură ce timpul trece. E imposibil ca cineva bun fiind, valoros, învățat, manierat, să rămână ascuns, nesocotit, ignorat. Poate că în viața aceasta lucrurile vor rămâne într-o teribilă nedreptate, însă istoria a demonstrat de atâtea ori că nimic nu rămâne ascuns, nici din cele rele și nici din cele bune. Un exemplu grăitor ar fi descoperirea unor sfinți, anonimi la timpul lor, precum Sfânta Parascheva sau Sfântul Dimitrie cel nou, ale căror Moaște s-au găsit în mod minunat, după sute de ani. Iar lumina care se pune în sfeșnic este valoarea adevărată și nu valoarea aparentă, care azi strălucește și mâine dispare. Așadar, e posibil să trăim azi într-o dictatură a non-valorilor, dar e necesar să schimbăm și perspectiva din care vedem lucrurile. Nu cumva noi înșine, fără să vrem, dăm importanță lucrurilor nevaloroase? Prea mult celor materiale, faimei, banilor, averii, plăcerilor trecătoare? 

Domnul Iisus continuă aici cu o sentință aparent nedreaptă: „Celui care are i se va da, iar de la cel ce nu are, și ce i se pare că are, se va lua de la el”. Aceasta se poate explica astfel: dacă pornim de la exemplul valorilor creștine: iubirea, smerenia, modestia, inteligența (da, și inteligența e o valoare creștină) și altele asemenea lor. Atunci persoana care le posedă, va primi și mai mult înmulțindu-le prin practicare. Cel care doar pare a fi smerit, iubitor, inteligent, se va descoperi peste vreme cum este cu adevărat.

Încheierea textului Evangheliei nu pare a avea o legătură tematică evidentă cu cele tocmai amintite. Dar face parte din cursul evenimentelor de la acea vreme. Anume, cineva Îl întrerupe pe Iisus din discursul Său și Îi spune că mama și frații Săi sunt afară, neputând ajunge la El din pricina mulțimii. La această veste, Domnul răspunde că mama și frații Lui sunt cei care ascultă cuvântul Domnului și îl împlinesc. Dar și această întâmplare se potrivește tematicii Evangheliei. Pentru toți oamenii, iubirea cea mai de preț o constituie cea pentru familie: pentru mamă, frați, tată, soți, copii. Atitudinea Domnului Iisus în acest context nu e un semn că Și-ar neglija familia, ci că noi suntem chemați să depășim strictele legături familiale. Scopul creștinismului și al Bisericii este acela de a valoriza, în dragoste, pe toți semenii. A da importanță tuturor. A pune în lumină pe toți. Dacă lumina se pune în sfeșnic ca să lumineze tuturor, înseamnă că noi nu ne mai focalizăm doar pe noi înșine, nici strict pe propriile rude de sânge, ci încercăm să iubim pe toți, fiindcă în lumina lui Dumnezeu toți suntem frați, chiar dacă suntem părinți ori copii, căci toți suntem fii ai Luminii.