În Pilde se zice: «Cei ce n-au cârmuire, cad ca frunzele, iar mântuirea este întru sfat mult» (Pilde 11, 14). Luaţi seama ce ne învaţă Sfânta Scriptură. Ne îndeamnă să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne socotim pe  noi înşine înţelepţi, să nu credem că putem să ne cârmuim pe noi înşine. Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de cel ce ne cârmuiește după Dumnezeu. Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu.

Căci ce zice: «Cei ce nu au cârmuire, cad ca frunzele». Frunza e de la început totdeauna verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă cu încetul şi cade. Iar la sfârșit e dispreţuită, călcată în picioare.

Aşa e şi omul necârmuit de cineva. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniştire,  pentru ascultare, pentru alte bunătăţi. Apoi stingându-se pe încetul acea căldură şi omul neavând un cârmuitor, care să-i împrospăteze şi reaprindă căldura, se usucă pe nesimţite, şi cade şi se face rob vrăjmaşilor, care fac din el tot ce voiesc.

(Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare,traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 528)