Suntem îndată după înmulțirea pâinilor, episod trăit împreună în Biserică în duminica trecută (Matei 14, 13- 21), și entuziasmul mulțimii îl obligă, oarecum, pe Hristos la singurătate. Este harul Său de a ne învăța să ne bucurăm în tihnă de darurile pe care le primim de la Dumnezeu.

Rumoarea entuziasmă nu este reacția cea mai plăcută a Domnului Hristos și El este cel care ne învață că a trăi bucuria mărturisirii înseamnă și o dramatică însingurare, o retragere din lume de dragul Împărăției lui Dumnezeu. Sub presiunea entuziasmului oamenilor, pentru a-i feri parcă pe ucenici de vedetisme ieftine, Domnul Hristos îi trimite pe aceștia dincolo de posibilitatea atingerii lor ca oameni făcători de minuni. E grija Lui ca ucenicii să rămână integri, preocupați să învețe Tainele Împărăției lui Dumnezeu nu aroganțele fariseilor și cărturarilor, în care de altfel e tare ușor de căzut până astăzi.

Ce spune Hristos cu gestul trimiterii ucenicilor peste apele mării, pe țărmul celălalt? Cere depărtarea ucenicilor de emoțiile induse de eveniment, cere asumarea credinței ca un act de încredere prin depărtare de oamenii și locurile marcate de minune? Poate. Dar în mod profund pedagogic le cere depărtarea de orice ispită că ar fi cineva important, de care ar depinde viața sau moartea unor semeni.

Trimiși pe ape, ucenicii se arată a fi copleșiți de ziua ce se stingea. O furtună îi ține însă treji. În timpul acela Hristos se retrage în munte, ca să se roage singur. Țineți minte, sunt convins, că în planul Evangheliei din Duminica trecută, înainte de a ne vorbi despre înmulțirea pâinilor, Matei Evanghelistul ne povestește cum Domnul, imediat ce află de moartea lui Ioan Botezătorul, se retrage în pustie, purtat de o corabie. Dar mulțimea îl urmează, alergând pe țărm. De data acesta Hristos Domnul se retrage în munte. Să se roage singur. Ba chiar Evanghelia insistă și ne spune: „era singur acolo” (Matei 14. 23). Singur, seara, în rugăciune. Imaginea aduce aminte de Dumnezeu Care se plimbă în răcoarea Grădinii Raiului înainte de dialogul cu Adam și Eva în care se arată fisura de duh dintre firea omenească, mereu neatentă și grăbită să afle lucruri ce nu-i folosesc, și cea dumnezeiască, mereu dispusă să ierte pocăinței.

Rugăciunea Domnului în astfel de clipe umple golul de rugăciune pe care oamenii îl făceau și îl fac de veacuri între voia lui Dumnezeu și voile lor, între pâinea plină de Lumină a lui Dumnezeu și pâinile vieților lor. Poate de aceea se pornește furtuna. Diavolii, pierduții cerului, simt că e un moment bun de îngrozire a fericirii și atacă în inima lucrării pe Apostoli. Frământă apa. O ridică peste marginile corabiei ce-i purta dincolo, în pământul deloc ospitalier al Ghenizaretului.

Ciudată trimiterea lor dinspre ospitalitatea locurilor minunii spre ospitalitatea confuză a cetăților Decapolei. Un fel de pre-lecție pentru orice slujitor al Evangheliei. Când ți se pare că ai finalizat o misiune, alta te așteaptă într-un loc neașteptat. Arătând și că Evanghelia nu poate înțepeni în proiecte ce par reușite ci propune o permanentă creștere, o întâlnire permanentă cu un țărm neprietenos.

Furtuna pe mare e deja un motiv de teamă. Dar frica pare că topește inima ucenicilor când Domnul se arată, ca la a patra strajă din noapte, călcând apele. Și Petru își asumă ceea ce am numi astăzi rolul de lider al grupului. Iese pe ape în întâmpinarea lui Hristos, cerându-i Aceluia sprijin. La un pas de Hristos vântul e mai tare decât credința acestui încercat marinar de Tiberiada.

Trebuie să fie un vânt cu adevărat ciudat, de vreme ce omul cel mai experimentat de pe corabie, pescar cu state vechi, se teme, se scufundă prin frică la un pas de Dumnezeu care calcă apele. Pare un pic dezamăgitor. Dar nu pentru Mântuitorul nostru. El îl ceartă cu drag pe Petru: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14.31). În fond cine n-ar fi făcut-o? Cine ar fi avut eroismul duhovnicesc al lui Petru de a întâmpina pe ape pe Cel Care a făcut apele? În fond este prim dată de la căderea lui Adam și a Evei când Dumnezeu reașează apele în logica lor, ca loc de întâlnire între om și Dumnezeu.

Pentru aceasta a trimis pe Dumnezeu-Omul să îndumnezeiască pe om. Să-i redea curajul de a vedea apele drept spațiu al Întâlnirii, cum am mai spus.

Ajuns în corabie, Petru și cei din corabie au un strigăt de slavă: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14.33).

Moartea lui Ioan și prima însingurare a Domnului, vindecarea mulțimii de bolnavi și hrănirea lor prin înmulțirea peștilor și a pâinii, încă o însingurare și călcarea apelor, salvarea, în ultimă instanță, a lui Petru îi mișcă spre adevăr pe Apostoli. Și văd. Văd esența prezenței lui Hristos în mijlocul lor: prezența Împărăției. A Împărăției ca un loc al Întâlnirii. Fiul lui Dumnezeu.

Cu aceste cuvinte se desemna o istorie a Așteptării ce părea fără sfârșit. Grea. Care obosise, generații după generații, poporul lui Israel. Pentru a fi în mijlocul lor Hristos străbătuse Taina fecioriei Maicii Sale. Stătea dinaintea lor după cuvântul dintâi al îndurării lui Dumnezeu către Adam și Eva care, asemenea lui Petru dinaintea lui Dumnezeu, pieriseră în cele ale credinței la un pas de Întâlnire cu Dumnezeu, de dragul unei cunoașteri fără folos.

Pentru a intra în lume noastră, Hristos a ales să nu ne înspăimânte. A luat chipul nostru, trupul nostru, tot ce suntem, în afară de păcat. Tocmai pentru a restaura lumea acestei căderi. A luat omenescul din Maica Sa, a cărei Adormire o prăznuim îndată după Duminica a cărei Evanghelie tocmai ce am citit-o împreună. Un praznic al nădejdii și al iubirii, o lecție asupra feminității asumate și a icoanei fiului ce poartă grijă mamei sale. O icoană a Omeniei care urcă la Cer.

Poate pentru unii e doar așa, dezlegare la pește și prilej de benchetuială, de glumițe de vară. Pentru Biserică e prilej de postire pentru că Adormirea Maicii Domnului este împlinirea umanului în sfințenie. De aceea, îngăduiți Bisericii să postească în pacea clipei. Respirând nădejdea că mamele noastre sunt sprijinite necondiționat de o astfel de Maică și că, prin ea, putem fi copii mai buni părinților noștri și noi, unii altora, prieteni de nădejde întru mântuire.

Suntem, împreună, o singură familie. A unei umanități dezorientate de războaie și vești de războaie, rănite de neputința de a rămâne oameni. Plata păcatului ne este moartea. Dar nădejdea noastră rămâne, chiar când ne temem că pierim, Fiul Tatălui care a binevoit întru Fecioria Maicii prin lucrarea Duhului Sfânt mântuirea noastră.

În mii de vetre mănăstirești oamenii se îndreptă spre Maica Domnului, cântându-i cântecul de dor al lacrimii și suferinței. Nu lăsa Măicuță să piară pe cei ce te caută, te află și te trăiesc. Pentru noi e praznic de dor. Un dor de cer împlinit.

De peste apele tulburi, vocea lui Petru, fricosul de pe ape și tremurătorul din noaptea vânzării, ne arată că putem să ne biruim fricile. Inclusiv frica de a înțelege cât de mult ne iubește Dumnezeu.

Sursă text și foto: Tribuna.ro