Câte unul arată ca şi cum s-ar ruga Domnului, când de fapt lucrează pentru diavolul, care şi-a făcut cuib în inima lui, fiindcă se roagă doar cu buzele, dar inima îi este rece, nu simte şi nu doreşte ceea ce cere şi spune gura: „Cu inima este departe“ (Isaia 29, 13) de Domnul.

De asemenea, mulţi dintre cei ce se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos o fac fără sinceritate şi fără prea mare dragoste, ci numai cu buzele şi cu stomacul, cu puţină credinţă, cu răceală, inima fiindu-le cuprinsă de patima de mâncare şi băutură, de bani, de trufie, răutate, invidie, lene.

Stăm foarte departe cu inima de Cel ce este iubire, sfinţenie, desăvârşire, înţelepciune şi bunătate negrăită. Unii ca aceştia să se observe mai mult pe sine, să se căiască, să cugete adânc la ce este şi ce trebuie să fie rugăciunea şi împărtăşania.

Răceala inimii faţă  de Dumnezeu în timpul rugăciunii vine de la diavolul, este ca un vifor rece care vine dinspre tartar; noi, fiii lui Dumnezeu fiind, se cuvine să-L iubim pe Domnul cu cea mai fierbinte iubire. Dă-ne, Doamne, să putem iubi aşa, fiindcă „fără Tine nu putem face nimic“ (Ioan 15, 5). Tu eşti totul pentru noi, noi nu suntem nimic. Tu ne-ai adus din nefiinţă la fiinţă şi ne-ai dat toate cele spre folos.

(Sf. Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 233)