În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere. (Matei 9, 1-8)

Evanghelia duminicii a șasea după Rusalii urmează, textual, imediat citirii din duminica anterioară, când Domnul a vindecat pe cei doi demonizați de pe malul celălalt al Mării Galileei. Acolo Iisus a fost rugat de locuitorii cetății păgâne Gadara „să treacă din hotarele lor” așa încât Iisus S-a urcat înapoi în corabie și s-a reîntors în Capernaum, de unde plecase. Absența Sa din cetatea adoptivă a Domnului (căci Evanghelistul o numește „cetatea Sa”) a durat mai puțin de o zi, fapt pentru care locuitorii erau încă sub impresia minunilor și cuvintelor Domnului, menționate în capitolul al optulea. Prin urmare, nici bine nu Se întoarce din scurtul sejur peste mare, că I se pune înainte, spre vindecare, un slăbănog zăcând pe un pat. E posibil să fie vorba despre unul și același descris de Marcu (2, 1-12), care constituie subiectul Duminicii a doua din Postul Mare, totodată corespunzând descrierii lui Luca (5, 17-26), acești doi Evangheliști amintind un amănunt important, care lipsește la Sfântul Matei, anume că bolnavul a fost adus de prietenii săi și coborât înaintea Domnului prin acoperișul demontat al casei, fiindcă mulțimea de oameni făcea imposibilă întâlnirea lui Iisus cu cel bolnav.

În textul de față, lăsând deoparte modalitatea ingenioasă de a aduce pe cel suferind la Iisus, Matei rezumă întâmplarea la esențial, anume faptul că slăbănogul a fost adus de mai mulți, fără să se menționeze de către cine anume. Și atunci, Iisus „văzând credința lor”, adică nu a bolnavului, ci a celor ce-l aduseseră, s-a adresat bolnavului și i-a spus: „Îndrăznește fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. Prin urmare, bolnavul nu e vindecat ca urmare a credinței proprii, ci a celorlalți. Nu ar fi un lucru neapărat nou. Copilul lunatic a fost vindecat pe baza credinței tatălui său (Marcu 9, 24), la fel fiica demonizată, pe baza insistenței mamei ei cananeience (Matei 15, 28), iar sluga sutașului de acum două duminici, pe baza credinței stăpânului său (Matei 8, 13). Această repetată acțiune este un argument important în favoarea practicii ortodoxe de a cere în rugăciune mijlocirea sfinților pentru ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu numai a sfinților, ci și rugăciunea comunității bisericești în general. În credința noastră, sfinții nu stau degeaba în Rai, contemplând pe un norișor, ci se află în continuare în comuniune cu întreaga Biserică, rugându-se cu noi și pentru noi chiar mai mult decât au făcut-o în viața lor pământească, chiar mai mult decât ne rugăm noi pentru semenii noștri.

Punctul central al Evangheliei însă nu este vindecarea și nici mijlocirea ei de către prieteni, ci explicația Domnului cu privire la puterea Sa de a ierta păcatele. În primul rând, se înțelege că boala l-ar fi stăpânit pe cel tocmai vindecat din cauza păcatelor. Acestea, fiind iertate, cel neputincios se ridică de pe targa sa și merge. În mentalitatea iudaică, bolile și neputințele, ca înstăpâniri ale celui rău peste oameni, erau socotite nu o dată drept rezultate ale păcatelor. E de amintit că ucenicii L-au întrebat Iisus despre orbul vindecat la scăldătoarea Siloamului dacă boala e din vina lui sau a părinților acestuia (Ioan 9,3). Boala trupească și cea duhovnicească sunt văzute prin urmare nu ca două carențe distincte, ci în legătură una cu cealaltă, iar vindecarea are loc printr-un medicament cu efecte, tot la fel, duble: trupești și duhovnicești. În al doilea rând, la obiecțiunea cărturarilor care Îl acuzau de hulire, fiindcă potrivit legii mozaice numai Dumnezeu iartă păcatele, Hristos le răspunde: „pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” Aceasta înseamnă că acuzația venită aici, chiar dacă are baze scripturistice, legale, totuși nu se justifică. Ar fi un afront adus lui Dumnezeu această iertare venită printr-un „Om”, cel puțin din perspectiva cărturarilor, însă dacă prin iertare vine vindecarea, atunci cei ce judecă se plasează în afara înțelegerii corecte a Legii. Și altădată în urma vindecării unei femei gârbove, Iisus a fost admonestat că e bine să vindece în oricare zi, în afară de Sabat (Luca 13, 14). Iar atunci El a răspuns că și animalul căzut în groapă nu e lăsat acolo de sabat, ci salvat cât se mai poate. Revenind la cazul de aici, lucrurile stau la fel: da, iertarea aparține lui Dumnezeu, dar dacă prin ea are loc mântuirea cuiva din neputința lui, atunci atitudinea corectă a martorilor întâmplării ar trebui mai degrabă să fie schimbarea perspectivei, viziunii, sau măcar mirarea, dar nicidecum judecata.

Domnul Iisus nu S-a rezumat la întoarcerea vorbelor acuzatorilor, ci a continuat spunând: „ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?” Această întrebare e menită să accentueze legătura dintre greșeală și boală, amândouă fiind devieri de la rânduiala firească a lucrurilor. De aici înțelegem și obiceiul duhovnicilor ortodocși de a asculta pe cel ce vine la spovedanie, în timp ce acela stă în genunchi. La sfârșitul mărturisirii, după rugăciunea de dezlegare, preotul îl invită pe cel iertat la modul practic să se ridice și să meargă din nou corect nu doar fizic, pe picioarele lui, ci și duhovnicește, moral.

Încheierea Evangheliei evidențiază puterea dumnezeiască a lui Iisus. De data aceasta nu Hristos, așa cum ar părea la prima citire, ci povestitorul adaugă, explicându-ne nouă, celor de azi: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. Deși e numit aici „Fiul Omului”, Sfântul Matei lasă a se înțelege din contextul întâmplării minunate că Iisus, deși născut din om, este înzestrat cu o putere dumnezeiască.

Spre deosebire de cărturarii blocați în tiparele lor așa-zis teologice, mulţimile, adică oamenii de rând care au fost martori ai vindecării, nu au reacționat judecând sau condamnând, ci „s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere”. Nu înțelegeau că Îl au înainte pe Fiul lui Dumnezeu, însă nici nu intrau în aporii legaliste despre cine are sau cine nu are puterea de iertare a păcatelor, ci constatau minunea și slăveau pe Dumnezeu. A nu se înțelege de aici că Evangheliștii bagatelizează știința de carte și încurajează ignoranța. Dar slăvirea lui Dumnezeu în faptele Sale minunate și deseori neînțelese, e mult mai de preț decât pretenția că prin cunoștințe cărturărești reușim să Îl cuprindem, să Îl definim pe Dumnezeu, iar în final să Îl epuizăm ca „materie de studiu”.

În manifestarea iubirii Sale, Hristos refuză să se încadreze în reguli și tipare, căci în dragoste nu poate fi greșeală. De aceea suntem îndreptățiți să credem că și printre noi, creștinii de rând, sunt unii care pot primi, de la Dumnezeu, asemenea puteri vindecătoare, dacă nu cugetă cele rele în inimile lor. Adică, asemănându-se Creatorului și Mântuitorului în dragostea curată. Lăsând răul deoparte, am putea ajunge să iertăm păcatele cu o astfel de naturalețe, lejeritate și putere, asemenea unui medic experimentat, care vindecând un pacient, îi spune semnându-i fișa de externare din spital: „scoală-te, tratamentul s-a încheiat, ești sănătos și poți pleca acasă la ai tăi”.