„Iară şarpele era mai înţelept decât toate fiarele cele de pre pământ, care le-a făcut Domnul Dumnezeu”. (Facere 3, 1)

Cu „şarpele” dăm din nou de o imagine pe care mintea noastră modernă şi raţionalistă ar vrea să o înţeleagă în chip alegoric. Dar iarăşi, Părinţii sunt de neclintit în tâlcuirea lor realistă. Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă:

„Nu te uita la şarpele de acum, nu te uita cum fugim şi ne scârbim de el. Că nu aşa a fost la început. Că prieten omului a fost şarpele, şi cel mai apropiat dintre slujitorii lui. Dar cine i l-a făcut vrăjmaş? Hotărârea dumnezeiască: «Blestemat să fii tu dintre toate dobitoacele şi dintre toate fiarele pământului... Vrăjmăşie voi pune între tine şi între femeie» (Facerea 3, 14-15). Iată vrăjmăşia care a nimicit prietenia. Nu vreau să zic o prietenie cugetată, ci una de care este în stare o făptură necugetătoare. Că în acelaşi chip cum îşi arată acum câinele prietenia, nu cu cuvinte, ci cu fireştile mişcări, tot aşa şi şarpele slujea omului. Fiind o făptură care iubea a sta aproape de om, şarpele i-a părut diavolului a fi unealta potrivită [pentru amăgire]... Deci diavolul a vorbit prin şarpe, amăgind pe Adam. Ci rog dragostea voastră ca nu fără de grijă să auziţi cuvintele mele. Că nu lucru lesnicios este acesta. Mulţi întreabă: cum oare a grăit şarpele, cu glas omenesc ori cu sâsâit şerpesc, şi cum anume a înţeles Eva? Înainte de călcarea poruncii, Adam era plin de înţelepciune, de pricepere şi de darul prorociei... Diavolul a băgat de seamă şi înţelepciunea şarpelui, şi părerea lui Adam despre ea ‒ căci acesta-l socotea pe şarpe înţelept. Aşa se face că a vorbit prin el, ca Adam să cugete că şarpele, înţelept fiind, era şi în stare să-şi prefacă glasul după cel omenesc”.

Spre a înţelege de ce voia diavolul să-l ispitească pe Adam trebuie să înţelegem că „războiul” din cer (Apocalipsa 12, 7) avusese loc mai înainte, iar diavolul şi îngerii lui fuseseră aruncaţi din cer în cele mai de jos ale pământului din pricina mândriei. Motivul diavolului este pizmuirea omului ‒ cel chemat la starea pe care diavolul o pierduse. Sfântul Ambrozie scrie:

„«Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume» (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24). Pricina pizmuirii era fericirea omului aşezat în Rai, că nu a putut suferi diavolul bunătăţile primite de om. Pizma i s-a stârnit fiindcă omul, deşi plăsmuit din tină, ales a fost a fi locuitor Raiului. Diavolul a început a cugeta că omul, făptură de rând, avea totuşi nădejde de viaţă veşnică, pe când el, făptură cu mai înaltă fire, a căzut, făcându-se părtaş vieţii celei lumeşti”.

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, ediția a II-a, revizuită, Editura Sophia, București, 2011, pp. 126-127)