Disciplina trebuie să fie cu rost şi să slujească dreptăţii. Scopul disciplinării copiilor este să-i învăţăm ce-i bine şi ce-i rău. Copiii au un foarte acut simţ al dreptăţii şi se tulbură când părinţii se mânie din nimic sau când le fac reproşuri neîntemeiate. Dacă le atragem atenţia asupra unei greşeli înainte de a-i pedepsi, e bine să ţinem avertismentele în limitele lucrurilor pe care suntem gata să le punem în practică.

După ce am trecut la fapte şi i-am pedepsit, trebuie să ne arătăm gata a-i ierta. Mult prea adeseori copiii simt că părinţii nu-i iubesc atunci când sunt neastâmpăraţi. Nu trebuie să iubim păcatul, dar nu trebuie să încetăm să-l iubim pe cel căzut în păcat.

Iubirea noastră pentru copii trebuie să fie o icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate.

Asta înseamnă că dacă un copil îşi recunoaşte greşeala şi îi pare rău de ce a făcut, trebuie să ne stăpânim dorinţa de a-l pedepsi cel puţin în ce priveşte dispoziţia lăuntrică. Asta nu înseamnă că încuviinţăm păcatul sau chiar numai că părem a face acest lucru, dar în felul acesta îi încurajăm pe copii să nu încerce să-şi ascundă greşelile şi „să-şi dezvinovăţească păcatele prin cuvinte de vicleşug” (Psalmul 140, 4). Trebuie să-i facem să guste bucuria întoarcerii fiului risipitor la tatăl, căci aceasta este imaginea propriei noastre relaţii cu Dumnezeu. Făţărnicia e mai gravă decât oricare altă răutate, căci dacă între părinţi şi copii intervine făţărnicia, va fi foarte greu de menţinut o relaţie adevărată.

(Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 42-43)