Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară. (Matei 11, 27-30) (Joi în săptămâna a patra după Rusalii)

Învățătura creștină este cuprinsă în Sfânta Scriptură și numeroase cărți ale Tradiției bisericești, de la epistole (scrisori), apologii (tratate teologice sau de apărare a dreptei credințe în fața păgânilor sau ereziilor), canoane (hotărâri ale unor Sinoade bisericești sau ale unor părinți cu autoritate, având cuprins moral, dogmatic sau disciplinar), mărturisiri de credință, imnuri și poeme recitate sau cântate în slujbele bisericești și altele. Probabil că nimeni nu poate să le cuprindă, citindu-le, de-a lungul întregii vieți. Conținutul divers și opiniile care nu coincid întotdeauna arată libertatea Bisericii, care în contexte diferite a ajuns la hotărâri combinând acrivia (strictețea) cu iconomia (blândețea impusă în momente deosebite), în funcție de necesități. Și totuși, nu putem spune că studiind intens am aflat totul despre credința noastră.

Cu atât mai puțin, nu putem afirma că putem ajunge să cunoaștem totul despre Dumnezeu fiindcă așa cum scrie Evanghelistul Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18), iar într-o epistolă adaugă: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.” (1 Ioan 4, 12). Aceste versete stau în strânsă legătură cu ceea ce Domnul Iisus spune în primul verset din Evanghelia acestei zile, anume că nimeni nu cunoaște pe Tatăl sau pe Fiul, decât Ei Înșiși Unul pe Celălalt. Iar noi putem să Îl cunoaștem pe Tatăl prin bunăvoința Fiului de a ni-L descoperi. Aceasta nu fiindcă Fiul ar avea simpatii față de unii oameni și față de alții nu, nici fiindcă Dumnezeu S-ar ascunde sau ne-ar considera nedemni să ne lase să Îl cunoaștem, ci pentru că firea dumnezeiască prin însăși starea ei rămâne inaccesibilă cunoașterii omenești. Ceva asemănător cugeta Sfântul Augustin, acum aproape două mii de ani în urmă, când voia să pătrundă Taina Sfintei Treimi. Fiind pe plajă și privind marea, a văzut un copil care făcea o groapă în nisip, iar Părintele Apusului l-a întrebat ce face. Atunci copilul a răspuns: „Vreau să mut marea în această groapă“. Fericitul Părinte auzind aceasta a cugetat: „Precum un copil crede că apa mării poate fi cărată într-o mică groapă, tot la fel și noi oamenii credem că Dumnezeu poate fi cuprins de mintea noastră“.

Deseori ne întâlnim poate cu interlocutori care, fiind de alte credințe, ne spun că icoanele sunt idoli și că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, prin urmare noi ne-am făcut „chip cioplit”, încălcând astfel  a doua dintre cele zece porunci. Din prisma rațiunii pure nu greșește, dar credința nu e o simplă filosofie sau un cod de norme. În primul rând noi nu cinstim icoanele ca reprezentând întocmai o persoană, ci așa cum se exprimă prin termenul „eikon”, în românește, „chip”, icoana ne duce cu gândul la persoana reprezentată. Ea este o analogie, o fereastră către o dimensiune spirituală. Tocmai de aceea, în cazul sfinților contemporani, simpla lor fotografie nu este automat o icoană. Nu că ar trebui neapărat să fie pictată icoana sau interpretată prin mijloace artistice, ci pentru că icoana are de a face cu ceva mai presus de realitatea noastră de aici și acum. Așadar, deși nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, totuși El S-a făcut cunoscut atât prin revelațiile Sale către protopărinți, patriarhi, profeți, iar în final, în modul cel mai deplin, prin faptul că S-a întrupat, S-a făcut om și a trăit în mijlocul oamenilor (Baruh 3,38). Înțelegem astfel cum noi putem să Îl cunoaștem pe Tatăl doar prin Fiul Său. Prin Hristos, firea noastră omenească e chemată să depășească barierele naturale și să caute către cele dumnezeiești.

Continuarea scurtului text evanghelic al zilei de joi din săptămâna a patra după Rusalii este o invitație a Domnului adresată celor obosiți de greutățile acestei vieți. El spune să venim la El, că aici ne vom găsi odihnă. Însă cum, mai concret? Cum ne reduce stresul de la serviciul zilnic, cum ne plătește rata de la bancă și cum ne rezolvă problemele căsniciei? Prin aceea că nelăsându-le pe acestea să ne acapareze primul plan al vieții noastre, ci tocmai așezând așa cum e și firesc, pe Dumnezeu în centrul existenței, alături de respirație și hrană, fiindcă El e respirația noastră, atunci întristarea, oboseala, stresul, frica și toate sentimentele care ne împiedică să mai privim în sus, ajung să nu mai fie atât de apăsătoare. Desigur că aceasta nu e o soluție magică și nu funcționează prin pocnetul degetelor.

Dacă însăși viața noastră s-a unit cu viața lui Hristos, dacă în suferința noastră ne aducem aminte de suferința Lui și în bunătatea noastră ne aducem aminte de bunătatea Lui, avem sprijin, avem nădejde. Nu suntem singuri, fiindcă El e mereu alături de noi. Și nu numai El, atunci când suntem cu adevărat o comunitate de credință, uniți în Trupul Lui. Aceste încercări de îmbărbătare nu sunt doar cuvinte goale, nu sunt invenții de amăgit lumea. Dar dacă privim la blândețea și smerenia Domnului și dacă avem dorința de a căuta să vedem că încă sunt în lume oameni care respectă cu sfințenie aceste principii, atunci ne putem urni și noi din loc. Nu putem muta marea într-o gropiță săpată de un copil, dar încet-încet, cărând cu găletușa apă din mare, avem șansa să începem să facem o mică scăldătoare, în care să ne putem bucura fie și pentru o scurtă după-amiază și să vedem că soarele mai strălucește din când în când.