Am auzit citindu-se la Sfânta Liturghie o pericopă evanghelică referitoare la porunca poate cel mai greu de împlinit dată de Iisus: să-i iubim pe vrăjmașii noștri. Să recunoaştem că îndemnul respectiv ridică probleme serioase. Unii vor vocifera îndată: „Lui Hristos – Dumnezeu adevărat şi Om fără pată – I-a venit ușor să ierte și să Se roage pentru cei ce L-au batjocorit și răstignit. Pe noi, însă, fiinţe cu multe scăderi, ne cuprind adesea mânia, ura, intenţia de a ne răzbuna. Ne-ar fi cumplit de greu să ajungem la o asemenea stare: cineva să ne primejduiască viața, să ne prade bunurile, să ne destrame familia, iar noi, cu o imensă iubire, să-l iertăm, să ne rugăm pentru binele lui, să nu păstrăm nici un gând rău împotriva nimănui”. Par raționamente destul de pertinente. La urma urmei, simți că se iscă un conflict între porunca divină și libertatea umană, primită în dar de la Dumnezeu. Au existat nenumărate păreri divergente, ba chiar s-a scris enorm despre implicațiile „poruncii” Mântuitorului. Nu se poate pretinde însă că Dumnezeu suprimă libertatea, obligându-l pe om, într-un fel sau altul, să-i iubească pe El ori pe vrăjmașii lui. Vorbind despre aceasta, părintele Dumitru Stăniloae afirma: „Hristos conduce omenirea spre mântuire, dar nu forţând-o exterior, ci desăvârşind-o prin lucrare interioară şi prin iubire”. Dumnezeu l-a creat pe om ca o fiinţă raţională, înzestrată cu libertate. Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Dumnezeu i-a făcut omului cinstea de a-i da libertatea, aşa încât binele să aparţină în fapt celui care îl alege”. Aşadar, „libertatea aparţine persoanei şi o face stăpână peste orice sclavie şi peste orice necesitate firească”.

Porunca iubirii s-a dat tocmai datorită liberului arbitru uman, deoarece omul s-ar putea hotărî şi pentru altceva decât aceasta. Prin însăși natura ei, iubirea constituie opusul urii, al pizmei şi resentimentului. Atât în cel slab, cât şi în cel tare, iubirea implică o stare de frânare a pornirilor inferioare, egoiste, dispoziţia de a-l asculta pe celălalt, de a-l primi aşa cum este el, de a i se devota, fără nici o intenţie lăturalnică. În raportul dintre iubirea noastră datorată lui Dumnezeu şi cea datorată semenilor, primim în mod direct iubirea lui Dumnezeu, dar nu putem răspunde decât prin intermediul iubirii de semeni, deoarece Dumnezeu nu face parte din ordinea în care se realizează fapta noastră. Iubirea nu trebuie să rămână numai declarativă, ci ea se cere concretizată în practică, de aceea iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să orienteze actele omului către aproapele său, chiar dacă acesta i-a făcut sau i-a dorit răul.

Nu ne vine ușor să ne iubim dușmanul, căci firea noastră păcătoasă tinde să-și facă singură dreptate prin răzbunare ori alte acţiuni reprobabile. Este o cale lungă și anevoioasă de parcurs până când omul va experimenta o asemenea stare: să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să-i dorească binele celui care îi face rău. „Cum să-l iubesc pe cel ce m-a persecutat, contribuind la întemnițarea mea sau a familiei mele?”, ar zice un deținut politic. Îmi amintesc de confesiunile tulburătoare ale vrednicului de pomenire vlădică Bartolomeu Anania. Relatând chinurile suferite de la torționarii din temnițele comuniste, el afirma că nu i-a fost ușor să ierte, căci adesea îl băteau atât de crunt, încât nici nu putea merge. Chiar se întreba: „Trebuie să iert ca monah, ca purtător al harului preoției ori ca simplu om?” Să ierte deoarece așa poruncește Hristos ori fiindcă așa ar trebui să simtă? Să recunoaștem că ne găsim în faţa unor dileme nu ușor de lămurit.

Şi totuşi, Sfinţii Părinţi ne învață că Domnul Hristos nu putea da dovadă de lipsă de realism poruncind omului să împlinească dispoziții utopice, irealizabile. Probabil că mulți dintre noi se vor regăsi într-o astfel de încleștare interioară: „cum să iert, de vreme ce este dușmanul meu, mă pizmuiește, mă dezavuează, îmi periclitează afacerea, viitorul? Cum să acord clemență celui ce m-a lovit pe nedrept, aruncându-mă în temniță fără temei?”

Potrivit înțeleptelor sfaturi patristice, dacă observăm că nu izbutim să depăşim anumite resentimente, că sublima cruce a iertării ne pare mai grea decât propria noastră voință, atunci nu ne rămâne decât să-L rugăm pe Domnul să ne ajute ca să învingem greutatea. Numai iubirea Sa nețărmurită ne va vindeca sufletele și mințile de răutate, îndepărtând dorinţa de răzbunare. Tot dumnezeieștii Părinți ne povățuiesc să ne întrarmăm cu îndelungă răbdare, căci starea, dispoziția de a ierta o dobândim uneori după multă așteptare, suferință și răbdare. De aceea avem nevoie de stăruitoare rugăciune, astfel încât așteptarea să devină o împletire a lucrării harului divin asupra noastră cu hotărârea de a ne lăsa ghidați de puterea dumnezeiască izvorâtă din iubire nesfârșită pentru noi.

În rugăciunea pentru vrăjmași, Biserica ne vine grabnic în ajutor: prin rânduiala ei, s-au prevăzut aceste situații nefirești dintre oameni, dar și modalități de eradicare a lor. Bunăoară, la sfârșitul Liturghierului, pe lângă numeroase cereri vizând nevoile stringente ale oamenilor, găsim și o rugăciune pentru dușmanii care ne urăsc și ne asupresc. Spre stupefacția unora, veniţi la preot spre a-și trece vrăjmașii în pomelnic, dorindu-le răul, silindu-L astfel pe Dumnezeu să le devină răzbunător, acele rugăciuni cer îmbunarea răufăcătorilor, întoarcerea lor la credință și iubire milostivă față de semeni. Am întâlnit credincioși nemulțumiți de conținutul respectivelor cereri pline de iertare, înțelegere față de cei ce ne doresc ori ne fac răul.

Dar dacă ne vom strădui să-i iubim pe potrivnicii noștri, împlinind porunca divină, vom pricepe lesne că prin aceasta Domnul dorește ne îndrume spre Sine, arătându-ne cum putem ajunge acolo. Totodată, El nu vrea să ne lăsăm corupți de păcat, îndepărtându-ne de izvorul vieții, întunecând chipul divin din noi. Din această perspectivă, vom concluziona că iubirea la care Dumnezeu ne cheamă nu poate fi înțeleasă decât ca dependentă de voința liberă a omului, ca o faptă liberă făcută pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Aceasta se realizează în momentul în care voia lui Dumnezeu devine şi voia omului, iar el nu mai acționează în virtutea voinței sale, ci după vrerea Bunului Mântuitor. Avantajele pe care omul le va trage din comuniunea de gândire cu Dumnezeu sunt mântuitoare și veșnice.