În al doilea loc, nu ştiu dacă e de ajuns pentru preot, pentru cel care are să înveţe pe alţii virtutea, nu ştiu dacă e de ajuns chiar dacă se păstrează curat de orice păcat sau cât mai curat cu putinţă. Cel căruia i se încredinţează păstorirea credincioşilor nu trebuie numai să nu fie rău - că acesta e un lucru plin de mare ruşine chiar pentru cei de sub păstorirea lui -, ci trebuie să strălucească şi în bine, potrivit poruncii care spune: „Să se abată de la rău şi să facă binele“ (Ps. 36, 27). Nu trebuie numai să şteargă din sufletul său pildele cele rele, ci să întipărească în el şi pe cele bune, în aşa fel încât să covârşească pe credincioşii săi cu virtutea mai mult decât îi depăşeşte cu dregătoria. Nu trebuie să cunoască hotar binelui şi propăşirii în bine şi nici să nu se uite mai mult la câştigul binelui săvârşit decât la paguba ce-o are de pe urma binelui pe care a evitat să-l facă, ci să facă totdeauna din binele săvârşit treaptă pentru paşii următori. Să nu se mândrească dacă întrece în virtute pe păstoriţii săi, ci să socotească pagubă dacă viaţa sa e mai prejos de vrednicia dregătoriei sale. Să-şi măsoare faptele sale cu poruncile, nu cu faptele vecinilor, fie răi, fie săvârşitori de oarecare fapte de virtute. Să nu cântărească cu măsuri mici virtutea pe care o datorează Celui Prea înalt, de la Care sunt toate şi în Care sunt toate (1 Cor. 8, 6).

(Sfântul Grigore din Nazianz, Despre Preoție, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Sophia, 2004, pp. 220-221)