Anxietatea (teama difuză, fără un obiect bine precizat) este un aspect pozitiv al vieţii noastre, pentru că ne ajută să supravieţuim, făcându-ne atenţi la lucrurile neplăcute (cele care sunt împotriva dorinţelor sau scopurilor noastre) care se întâmplă la un moment dat, în sensul că ne avertizează să luăm măsurile necesare pentru a le face faţă.

Anxietatea benefică o putem numi preocupare, vigilenţă sau precauţie şi ne ajută să obţinem cât mai mult din ceea ce ne dorim, să ţinem sub control emoţiile copleşitoare asociate situaţiei ameninţătoare, pentru a ne confrunta mai bine cu aceasta.

Dar există şi o anxietate nesănătoasă, generată de panică, fobii (teamă cu obiect bine precizat), hiperîngrijorare, teroare etc., care are consecinţe contrare celor enumerate mai sus, fiind mai degrabă o spaimă iraţională sau irealistă (provenind din exagerarea realităţii).

De exemplu, când cineva trece strada printr-un loc foarte aglomerat de maşini, nesemaforizat, poate avea teama justificată de a fi lovit de o maşină. În schimb, refuzul de a ieşi din casă de teama unui accident rutier sau refuzul de a merge pe trotuar pentru că e total nesigur sunt frici exagerate.

Prin anxietatea nesănătoasă ajungi să fii preocupat în exclusivitate numai de pericole şi pierderi, să fii hiperîngrijorat şi panicat, să dezvolţi frica de frici („mi-e frică de teama mea de a nu fi părăsit”). În această situaţie, emoţiile puternice vor interacţiona cu modul persoanei de a acţiona şi va declanşa „dezastrul” pe care l-a anticipat, care în mod fals va confirma că realitatea este aşa. Dr. Albert Ellis susţine că anxietatea iniţială, autoprotectivă, devine hiperprotectivă şi dăunătoare la adresa propriei persoane.

Diferenţe între anxietatea maladivă şi cea sănătoasă

Pentru a ne da seama dacă ceea ce simţim este o reacţie sănătoasă ori nu, există trei aspecte pe care le putem avea în vedere.

Mai întâi, cercetăm atent şi obiectiv realitatea care ne indică pericolul sau primejdia, având grijă ca interpretarea pe care o dăm situaţiei care ne ameninţă (în exterior sau în interior) să fie una cât mai realistă. Spaimele nerealiste provin din exagerări şi/sau generalizări duse la extrem. Nevoia omului de protecţie faţă de o neplăcere/suferinţă devine exagerată şi poate percepe exagerat ameninţarea. Spre exemplu, dacă o persoană este criticată la o şedinţă de un coleg poate lesne gândi că toţi colegii o pot/vor critica la şedinţele următoare. Tendinţele spre exagerare sau generalizare ale minţii umane sunt predominant inconştiente, de aceea ne scapă controlul lor ca procese. Dar putem interveni în produsul lor (distorsionat) pe care îl generează - percepţia/interpretarea/presupunerile noastre despre realitatea respectivă.

Persoanele care au o gândire dihotomică (care văd lucrurile ori în alb ori în negru) au predispoziţie mai mare spre exagerări sau generalizări, adică trăiesc mai frecvent spaime iraţionale sau irealiste. Frica de a nu greşi, de a vorbi în public, de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi, de a nu fi criticat, teama de propriile reacţii sau comportamente, de a nu fi iubit sau părăsit, teama de necunoscut, de examene, de a crede în Dumnezeu, de a nu fi judecat la spovedanie etc. sunt fireşti omului, deşi el se simte uneori vinovat, slab sau vulnerabil pentru că le are. Deşi unii gândesc că nu au anxietăţi sau alţii că le au pe toate, nu există om care să nu fie afectat de acestea, mai mult sau mai puţin conştient.

Prin credinţa în Dumnezeu scăpăm de anxietăţi?

Pe măsură ce omul înaintează în relaţia sa cu Dumnezeu, reuşeşte să trăiască o viaţă psihologică mai echilibrată (în care nivelul autocontrolului său este îmbunătăţit semnificativ), să experimenteze realist propriile anxietăţi, oarecum mai detaşat, necopleşit de consecinţele lor emoţionale, dar şi să le diminueze pe cele nerealiste. Până şi angoasele existenţiale îşi reduc efectele lor depresive, deoarece omul cu Dumnezeu începe să înţeleagă sensul propriei existenţe, al lumii şi al celorlaţi sau sensul vieţii în/cu Dumnezeu. Anxietatea, incertitudinea, îndoiala fac parte din firea „nefirească” (căzută) a omului şi pot pune stăpânire pe viaţa sa într-un mod inimaginabil de grav şi tulburător. Pe parcursul înnoirii sale de bunăvoie în Hristos, omul capătă „abilităţile” unui reglaj fin al propriilor anxietăţi, în care extremele (exagerările) sunt evitate, pentru că dreapta socoteală sau măsura devin un reflex al calibrării (reglării) vieţii sale interioare şi exterioare.

Părintele Tadei ne-a dăruit o carte preţioasă, intitulată „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, în care arată legătura dintre gânduri şi viaţa lăuntrică. Mulţi alţi gânditori şi trăitori ai spiritualităţii ortodoxe au descris exact şi clar despre cum se nasc gândurile, felurile lor şi despre războiul cel nevăzut cu cele care îndeamnă la păcat şi alimentează patimile. Anxietatea, această stare sufletească despre care am realizat acum o scurtă introducere, are mare legătură cu gândurile omului, organizate ceva mai complex, în ceea ce numim credinţe, convingeri sau idei despre propria persoană, despre ceilalţi şi despre lume. În articolul viitor voi dezvolta această idee şi voi arăta că autorul principal al anxietăţii este însăşi persoana care o trăieşte cu un anumit mod al său de a gândi, privi şi percepe lucrurile.