Rugăciunea se află în centrul vieţii duhovniceşti a creştinului. Ea este respiraţia sufletului şi, dacă există rugăciune, există şi viaţă în suflet. Rugăciune nu înseamnă să stăm în faţa  icoanelor şi să facem mătănii. Acestea sunt doar „partea din afară a rugăciunii”. Nu este rugăciune încă să citim rugăciuni din cărti, sau să spunem pe dinafară, sau să le auzim în biserică. Acestea sunt mijloacele pentru descoperirea rugăciunii şi pentru naşterea ei.

Adevărata rugăciune începe prin apariţia în inimă a sentimentelor repetate de evlavie, a sentimentelor de zdrobire de inimă şi de mustrare, de recunoştinţă şi de doxologie faţă de Dumnezeu, de devotaţie şi de supunere faţă de voia Lui. Toată lupta noastră rugătoare constituie şi are ca scop ridicarea acestor sentimente în inima noastră, umplerea acesteia. Rugăciunea înseamnă alipirea totală a inimii de Dumnezeu. După primul pas în această alipire, adică naşterea sentimentelor pe care le-am amintit, trebuie să statornicim rugăciunea în inimă. Şi cum vom reuşi aceasta? Prin cultivarea ei neîncetată.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viaţa duhovnicească, Editura Egumeniţa, Atena, 2004, pp. 39-40)