Prin căutarea ei stăruitoare şi prin negarea propriei noastre voi. Şi Domnul nostru a pus în lucrare jertfirea de Sine prin ascultarea desăvârşită faţă de Tatăl. Dumnezeu nu Se mişcă prin patimă sau prin greşeală, sau prin vreun gând ascuns, sau prin necunoaştere, sau prin neputinţă. Ca „Cel ce pe toate le cunoaşte înainte de naşterea lor”, îşi exprimă fără greşeală voia Sa, pentru buna întocmire şi siguranţa făpturilor, după nevoie: fie pentru unele separat, fie în întregime.

Cele zidite, din pricina nedesăvârşirii firii lor limitate şi schimbătoare, ajung în conflict cu voia dumnezeiască, pentru că de multe ori cea din urma se află în dezacord cu interesele şi scopurile lor. Toate cele zidite, în calitate de lucruri cauzate, nu pot prin ele însele să înainteze spre mai bine, spre desăvârşire, fără puterea susţinătoare a Ziditorului.

Această pronie făptuitoare, de vreme ce provine de la atotdesăvârşitul Dumnezeu, este desăvârşită în firea ei şi o numim cu alte cuvinte voie dumnezeiască. Însă, din pricina stricăciunii şi a deformării cărora ne-am supus, voia dumnezeiască se mişcă şi se transformă în spaţiul „iconomiei”. Niciodată aceasta nu este anulată, ci se schimbă – aşa cum am spus – graţie propriei noastre neputinţe, pană când ne va readuce în starea de echilibru.

Voia „după bunăvoie” a lui Dumnezeu pentru firea noastră cuvântătoare este ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Însă nepăsarea omenească, neputinţa sau neştiinţa, provoacă o schimbare (modificare) în voia dumnezeiască. Aceasta îi conduce pe nepricepuţi şi pe cei ce suferă de neştiinţă spre o anumită neplăcere (supărare) şi descurajare (este vorba de o neplăcere şi o descurajare provocată de făptuirea păcătoasă a omului, care se împotriveşte voii dumnezeieşti). Pe baza lipsei de greşeală a voii dumnezeieşti, nu este îngăduită nicio supărare sau cârtire sau cedare, ci se impune descoperirea propriei noastre greşeli şi supunerea cu credinţă faţă de Pronia dumnezeiască. Dacă „o iotă sau o cirtă nu va trece” (Matei 5,18) şi dacă „şi perii capului vostru toţi sunt număraţi” (Matei 10, 30), ce învinuire este îngăduită în părutele anormalităţi ale ticăloşiei noastre? Aşa cum descrie Apostolul Pavel: „după ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup”. Planurile şi hotărârile noastre se mişcă pe temeiul judecăţilor şi concluziilor noastre întrucât noi vedem atât cât ne îngăduie câmpul nostru vizual. Dumnezeu însă, Care mai dinainte Se îngrijeşte de zidirea Sa, nu-Şi va zădărnici hotărârile Sale, ci va schimba modul lucrării stihiilor, al lucrurilor, chiar şi al persoanelor, pentru ca să se împlinească lucrul cel mai de folos. Faptul de a descoperi care este voia dumnezeiască va depinde de gradul propriei noastre străduinţe pentru căutarea ei, de lepădarea propriei noastre voiri, care este pătimaşă, nedesăvârşită şi părtinitoare, precum şi de sfatul Bisericii: „întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrâni şi-ți vor spune” (Deuteronomul 32, 7).

Conştiinţa curată şi hotărârea de a ţine cu acrivie ceea ce am hotărât şi ceea ce am făgăduit lui Dumnezeu, de vreme ce „nimic nu poate scăpa Celui ce cearcă inimile şi rărunchii” (Psalmi 7, 9), ne dă încredinţare de multe ori despre voia dumnezeiască, dacă în ambele situaţii se apropie de noi mila lui Dumnezeu. De asemenea, prezenţa şi lucrarea fricii dumnezeieşti, compătimirea şi milostenia Îi sunt foarte plăcute lui Dumnezeu, Care nu ascunde voia Sa de cei ce pun în lucrare iubirea făptuitoare, care şi Lui Însuşi Îi este însuşire proprie.

Este bine ca omul să evite să-I ceară lui Dumnezeu să-i descopere voia Sa prin semne sensibile aşa cum fac anumiţi oameni, pentru că diavolul poate, din pricina acestei trufii a noastre, să ne dea semne mincinoase şi înşelătoare.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 97-100)