Preacuvioase Părinte, care sunt pașii în realizarea unei icoane?

Prima etapă în realizarea unei icoane este pregătirea blatului, a suportului pe care se realizează icoana. Acest lucru se face folosind clei de oase și praf de cretă. Suprafața de lemn se acoperă cu o pânză, nici prea rară, nici prea deasă. Dacă pânza e prea deasă, substanțele cu care se tratează nu pătrund suficient și se va desprinde foarte repede. Dacă tifonul este mai rar, atunci are aderență mai mare la blat. Mai întâi se lipește tifonul acesta numai cu clei de oase (care e sub formă de granule și va fi diluat la cald).

După ce lipești pânza, aștepți să se usuce bine și diluezi mai apoi niște clei de oase cu praf de cretă, amestecându-le. Faci o pastă de consistența smântânei, pe care începi să o aplici câte un strat, gradual, lăsându-l să se usuce. Aplici atâtea straturi până se acoperă pânza de tot. Ba mai pui și câteva în plus, ca atunci când șlefuiești, să nu ajungi la pânză. E recomandat ca această pastă să fie cât mai subțire, căci dacă e prea groasă, ea va crăpa.

După ce toate aceste straturi s-au uscat, blatul trebuie șlefuit cu șmirgherul, cât mai fin. Prima dată îl folosești pe cel de 600, apoi pe cel de 800, chiar și de 1000. Ultimul e foarte fin. Cu cât e mai fină viitoarea icoană, cu atât foița de aur se va așeza mai bine. Dacă nu este suficient de fină, prin ea se vor vedea toate asperitățile.

Ce urmează după pregătirea suportului viitoarei icoane?

Următorul pas e să așezi desenul. Dacă stăpânești bine tehnicile, faci desenul liber. Dacă nu, faci copie. Ai un model, faci o copie, cauți s-o încadrezi pe blat, să fie proporțional, să nu depășească marginea de sus, căci trebuie să-i pui și aureolă.

După ce se pune desenul la punct, viitoarea icoană se poleiește cu bolus. Poleirea cu bolus e o tehnică din vechime. Pictorii de astăzi folosesc mai degrabă mixtion, care e ca un lac peste care se lipește foița. Să poleiești cu bolus e ceva mai complicat. Trebuie să sclivisești foița, ca să iasă ca oglinda. Ea, inițial, este mată. După ce o sclivisești, ea capătă un luciu, Aproape că te vezi în ea.

„În pictură, chipul, mâinile și picioarele sfinților se lasă la urmă”

După ce ai așezat foița, trebuie să faci incizii pe desen. Adâncești în grund cu un vârf de ac pe fiecare liniuță, astfel încât, atunci când pui culoarea, să nu mai fii nevoit să mai muncești încă o dată la desen. Așa e tehnica și la frescă.

Așezi apoi primele culori și urmărești modelul pe care vrei să-l execuți. Întâi se pictează veșmintele din interior și după aceea cele din exterior. Chipul, mâinile și picioarele se lasă la urmă. Nu-i o regulă pentru toți. Dar așa e mai corect, pentru că poți să mai greșești. Poți munci câteva zile la un chip și apoi să-l stropești din greșeală. Maștocul se folosește pentru sprijinul mâinii. Dacă îți mai tremură mâna, te-ajută. Unii pictori lucrează fără el, dar păstrezi lucrarea mai curată dacă îl folosești.

Preacuvioase Părinte, când se poate spune că o icoană este gata?

După ce se termină de lucrat, icoana se lasă la uscat. Din cauza comenzilor, fiindcă sunt presați de timp, foarte mulți pictori se grăbesc și o vernisează imediat, aplică stratul de vernil, lacul care izolează deasupra pictura și o protejează de zgârieturi.

Dar nu-i bun acest lucru pentru că icoana este încă umedă. Trebuie s-o lași cel puțin o lună să se usuce. Alții spun și mai mult: două luni și până la un an. Cei din vechime nu le vernisau imediat. Le lăsau chiar și un an de zile să se usuce.

Care e rostul? Umiditatea nu trebuie să nu rămână înăuntru, pentru că lacul acesta izolează și sunt unii care dau cu lac și pe verso. Astfel se închid toți porii și lemnul nu mai respiră. Lemnul trebuie să respire. Din această cauză se aplică lac doar pe suprafața pictată. Pe verso se dă doar cu culoare, dar n-o mai izolezi. Dacă nu procedezi astfel, în niște biserici unde nu ai iarna căldură și icoana stă numai la rece, ea poate prinde mucegai sau lemnul poate să crape.

A fost greu să învățați să combinați culorile?

Nici acum n-am învățat. Trebuie să ai și de la cine să înveți. Când vine Părintele stareț, îmi spune: „N-ai nimerit culoarea, n-ai făcut combinațiile bune”. Într-un veșmânt trebuie să ai și culori calde, și culori  reci. Altfel, nu-i plăcut ochiului.

La combinația culorilor e cel mai greu. Cu cromatica lucrezi o viață întreagă și tot mai ai de învățat. Așa lucrează și grecii, cu prafuri, cu oxizi din aceștia. Spre deosebire de icoane, la frescă nu poți folosi orice culoare. Sunt culori pe care varul „le mănâncă”. Numai vezi că-ți dispare culoarea de pe perete. Trebuie să îi faci proba dinainte. Pui pe o bucată de scândură niște frescă și iei din fiecare culoare, faci câte un pătrățel și le pui acolo. Dacă într-o săptămână de zile culoarea s-a păstrat, înseamnă că-i bună, rezistă.

Petreceți mult timp în atelier?

Eu lucrez numai în afara slujbelor, de la ora 10 până la 3 după-amiază. Depinde de ascultare. Ceea ce-mi place mie este că Părintele stareț nu mă grăbește, fiindcă sfinția sa înțelege cu adevărat ce înseamnă și ce presupune să pictezi o icoană. Dacă cineva ți-ar spune în fiecare zi: „Dar n-ai terminat-o încă?”, ți-ar produce o stare de încordare și tu nu mai pui suflet și rugăciune în pictura ta. Avea Părintele Cleopa o vorbă: „Văruit pe necârpit, bogdaproste c-am gătit”. Dar nu-i așa. Că nu mai scoți artă.