Părintele Mina, fratele său după trup, e eclesiarhul mare al bisericii, iar sfinția sa e pictor. Amândoi au primit talantul acesta de a avea voci calde, duhovnicești, înfrumusețând totdeauna sfintele slujbe din biserica străbună a Mănăstirii Bistrița. „Eu pictez, el predică”, afirmă Părintele Vichentie. „Însă talantul pe care l-ai primit trebuie să-l înmulțești. Să depui efort, să înveți și să lucrezi din ce în ce mai bine. Dar să înveți și pe altul. După ce ai învățat tu, să dai și la altul, să lași ucenici”, subliniază părintele.

Au luat decizia de a intra în mănăstire când n-aveau 18 ani împliniți, după ce au citit mult. Mai ales cartea „Mântuirea păcătoșilor” i-a impresionat. Fiindcă acolo sunt descrise și bucuriile raiului, și chinurile iadului, detaliat, cu multe povestioare și întâmplări.

„Cuvântul acesta, «veșnic», te înfricoșează”

„Mă gândeam atunci în sinea mea: Dacă viața asta e așa trecătoare și deșartă și o singură viață ai, nu mai ai alta, dacă așa-i de riscant, dacă nu trăiești nici cum trebuie, ce te-așteaptă? Sunt două locuri: ori te mântuiești, ori nu te mântuiești. Ar trebui să-ți pui un semn de întrebare. Nu există purgatoriu – cum spun catolicii, și, indiferent cum ai fi, te duci acolo, stai un timp și după aceea ieși. Asta le dă curaj oamenilor să păcătuiască în continuare. Mântuitorul vorbește despre două locuri: ori viață veșnică, ori chin veșnic. Și-atunci omul se gândește: Măi, treaba e foarte hotărâtă. Ia să mă gândesc bine ce fac. Ori în stânga, ori în dreapta. Și nu-i pe o sută de ani sau pe-o mie. Cuvântul acesta, «veșnic», te înfricoșează, căci nu se mai termină niciodată, în comparație cu viața aceasta”, afirmă gânditor ieromonahul Vichentie.

Preacuvioase Părinte, cum v-ați hotărât să mergeți amândoi frații pe calea aceasta a călugăriei?

Ne-am hotărât tot citind cărți. N-ai de unde să cunoști multe lucruri despre viața mănăstirească dacă nu citești din cărți. Pe timpul comunismului nu prea se tipăreau, dar după ’90, niște rude s-au dus pe la mănăstiri și au adus multe cărți cu Părintele Cleopa.

Ați gândit amândoi la unison sau unul a avut inițiativa?

Gemenii, de multe ori, gândesc cam la fel. De mici am fost apropiați și de multe ori se întâmpla ca el să-mi spună ceea ce gândeam eu. Și totuși fiecare are gândirea și libertatea lui. Mi-amintesc că la Mănăstirea Sihăstria veniseră doi gemeni, care acum sunt în Sfântul Munte. Dar unul a venit înainte și celălalt i-a urmat după vreo lună-două. Fiind legătura aceasta între ei, n-a rezistat prea mult să stea departe; l-a tras și pe el la mănăstire. Dar cine înțelege taina aceasta?

În multe cazuri când cineva se duce la mănăstire, ceilalți membri ai familiei bocesc. Și Părintele Cleopa spunea că atunci când i-a spus mamei că se duce la mănăstire, plângea după el ca după mort. Însă când simți chemarea, nu mai poți să amâni nicio zi. Nu poți sta. Ți-e frică să nu fie și vreo piedică, să te oprească cineva din rude. Diavolii lucrează în acest caz și prin apropiați, ca să-ți împiedice planul tău. Când ne-am spus hotărârea, sora cea mare s-a împotrivit; nici nu voia să audă. Dar după câțiva ani a venit la mănăstire și îi părea foarte rău.

Atunci când îi vezi așa, tu nu trebuie să-i bagi în seamă; tu ții cărarea ta. Pentru că fiecare om are libertatea lui în alegerea drumului în viață. Nu poate să-l oprească nimeni, nici măcar părinții.

Sunteți mai mulți copii în familie? 

Când mă întreabă cineva despre asta, îi spun că am fost o echipă de fotbal cu tot cu rezerve. Câți sunt într-o echipă de fotbal? 11. Și rezerve, câte sunt? Pot să fie două, trei, patru. Noi am fost 14. Eu mă bucur că fac parte dintr-o familie numeroasă. Și atunci când am plecat la mănăstire, am plecat din rezerve. Dacă se-adună acum toți, și cu copii, și cu nepoți, se-adună o obște.

Mi-amintesc că vecinii care aveau câte un copil, acela venea întotdeauna să se joace cu noi. Copilul simte nevoia să se joace cu alții, și dacă nu are frățiori, se duce tot la vecini. Iar mama lui venea și-l lua de la noi. Singur nu putea să mănânce acasă și venea tot cu noi, că se-ndemna. Și iarăși venea mama lui, supărată: „Uite la el, are de toate și nu vrea să mănânce!” Da, dar dacă nu i-ai făcut un frățior?

Cum vă deosebeau ceilalți?

Mama ne cunoștea, dar tata nu ne deosebea, fiindcă lucra undeva la Iași și venea doar sâmbăta acasă. N-a apucat să ne cunoască și spunea la nimereală. Dar dacă stai mai mult lângă cei gemeni, tot faci o diferență.

Foarte mulți ne-au confundat și ne confundă. Părintele Mina a făcut seminarul înaintea mea. Și se întâmpla să mă întâlnesc cu colegii lui, pe care nu-i cunoșteam, și bineînțeles, nu-i salutam. Și spuneau: „Uite, părintele acesta e tare mândru. Ne-am întâlnit cu el și n-a zis nimic”. Erau multe discuții hazlii pe tema asta. La fel, când părintele a fost hirotonit, a fost trimis la un schit. Oamenii nu ne cunoșteau; nu știau că suntem doi. Și spuneau: „Părintele acesta, când e aici la schit, când e la mănăstire. Aseară am fost la schit, acum uite, e aici. Când apare, când dispare”.

La început, cum a fost? Cum ați simțit primii ani în mănăstire?

În primii ani simți mai multă bucurie, pentru că Dumnezeu nu îngăduie ispite prea mari pentru începători, ca nu cumva să se descurajeze și să plece. Ispite mai mărișoare vin după ce te călugărești, după ce depui voturile. Atunci declari război pe față diavolului și încep să vină ispitele. Dar pe măsura lor este și ajutorul, numai să nu cadă omul.

Eu, când am pornit de-acasă de la mănăstire, am știut că mă duc pentru totdeauna. Și e mai bine așa. Căci dacă mergi șovăielnic, nu-i bine. Nu trebuie să gândești la câte ispite o să te întâmpine, de la lume, de la diavol, de la trup, și astfel să te înfricoșezi. Trebuie să te lupți, căci în viața aceasta e război.

Parcă ieri am venit și totuși au trecut mai bine de 20 de ani de atunci și încă n-am făcut nimic. Și-mi spun adesea: Dacă timpul trece așa de repede, ce e viața aceasta, în comparație cu veșnicia, care urmează? Nici nu poți să compari. E ca o picătură într-un ocean.