Fericitul Augustin scrie undeva că meditațiile îl preocupau, și se încurca în discuții. Vedeți, aici discuta „omul cel vechi” cu „cel nou”, cu omul cel în Hristos. Discuta. Mie nu-mi place să discut cu omul cel vechi. Adică, mă trage pe la spate de rasă, dar îndată întind mâinile către Hristos și astfel, prin dumnezeiescul har, îl disprețuiesc pe omul cel vechi, nu mă gândesc la el. Precum pruncul deschide mâinile și se aruncă în brațele mamei sale, așa fac și eu. Este o taină, nu știu dacă ați înțeles subțirimea ei.

Când vă străduiți să fugiți, în lipsa harului, de omul cel vechi, îl trăiți. Prin har, însă, nu vă mai preocupă. Există în adânc. Toate rămân înlăuntrul nostru, și cele urâte; nu se pierd. Prin har, însă, se prefac, se preschimbă. Nu spune rugăciunea Ceasului al nouălea: „ca lepădând pe omul cel vechi, întru cel nou să ne îmbrăcăm și Ție să viețuim, Stăpânului nostru”?

Hristos voiește să ne unim cu El și așteaptă afară de ușa sufletului nostru. De noi atârnă să primim harul dumnezeiesc. Numai dumnezeiescul har poate să ne schimbe. Noi, singuri, nu putem nimic. Harul ne va da totul. Noi să ne străduim să împuținăm egoismul și iubirea de sine. Să fim smeriți. Să ne dăruim lui Hristos, și toate cele împotrivitoare, trupești și sufletești, vor pleca.

(Ne vorbește părintele Porfirie – Viața și cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, 2003, pp. 250-251)