Ai cunoscut foarte bine - și de la tine însuți, ca un înțelept, și din dumnezeieștile Scripturi, ca un iubitor de învățătură - că adevărata dulceață a minții este să se îndeletnicească întotdeauna și să se desfete cu frumusețile dumnezeiești și gândite. Aplecarea ei către dulceața cea simțită [trupescă, materialnică] este împotriva firii [obișnuite] a ei. [Această tendință] este silnică, împătimită, stricăcioasă și cu totul străină de ea. (...)

De aceea și dumnezeiescul Ioan Gură de Aur numește dulcețile trupești ca fiind călăii trupului și fiind chiar mai rele decât călăii, zicând: „Dulcețile sunt cumpliți călăi ai trupului și sunt mai cumplite chiar și decât călăii, pentru că întind foarte tare legături nefăcute de mâini” (Omilie la întâia muceniță Tecla). Și, ca să adaug și eu o asemănare personală, spun că dulceața se aseamănă cu pila unsă cu untdelemn pe care lingându-o pisica, linge în același timp și sângele limbii sale. Aceasta este musca în miere care, după ce bea dulceața mierii, se prinde de aceasta și moare; este înșelăciune, la suprafață dulce, dar care odată înghițită aduce moarte în chinuiri.

(Sfântul Nicodim Aghiritul, Paza celor cinci simțuri, Editura Egumenița, p. 118-119)