În natură adie uneori un vânt căldicel, aromitor, care îți mângâie și îți pătrunde plăcut și ușor trupul, iar cerul este senin. Alteori bate vântul rece care îți provoacă o senzație de frig și de apăsare, îți intră în oase, îți face o piele de găină și tot atunci cerul și pământul se întunecă. Sau, fără nicio adiere de vânt, aerul poate fi cald sau rece, te poate încălzi sau dimpotrivă, să te facă să dârdâi de frig.

Așa se întâmplă și în viața duhovnicească: uneori simțim parcă în suflet o boare lină, plăcută, care ne încălzește și ne înviorează, ne ușurează și ne liniștește; alteori, inima ne este cuprinsă de o suflare grea, ucigătoare, iar sufletul ni se cufundă parcă într-o beznă de nepătruns. Cea dintâi stare este de la Duhul lui Dumnezeu, a doua, de la diavolul. Trebuie să ne obișnuim cu amândouă. În primul caz, să nu ne trufim, în al doilea, să nu ne descurajăm, să nu disperăm, să alergăm cu grăbire la Dumnezeu.

(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005, p. 153)