De ajuns este să mărturisim că pe oricare dintre noi ne-a învrednicit de nenumărate dumnezeieşti faceri de bine. Toate se reduc la dragostea şi binefacerile lui Dumnezeu. Oriunde ai privi, ori încotro ţi-ai îndrepta mintea, toate mărturisesc dragostea şi binefacerile lui Dumnezeu faţă de noi. Însăşi gheena, despre care Domnul Însuşi ne-a vestit, ne face bine, căci ne înspăimântă: ne vom pocăi şi vom plânge înaintea Domnului, Care ne-a făcut pe noi, ca să Se milostivească şi să ne izbăvească de ea. Ziditorul nostru îl îngăduie pe însuşi diavolul, spre folosul nostru. Cât îl îngăduie, atâta este spre folosul nostru şi cât ne ispiteşte acest vrăjmaş, atât ne este nouă de folos. Cum adică ne este de folos? Pentru că ne trezeşte din lenevire, ne îndeamnă la rugăciune. Simţind prezenţa acestui vrăjmaş, alergăm la Dumnezeu şi cerem de la El ajutor şi apărare.

Asemeni soldatului care, cu cât se luptă mai des, cu atât devine mai iscusit, tot aşa şi creştinul, cu cât rabdă cu bărbăţie mai multe ispite de la acest vrăjmaş, cu atât se face un creştin mai bun şi mai iscusit. Și, cu cât mai multe victorii poartă asupra acestui vrăjmaş, cu atât mai mult se învredniceşte de cununi minunate de la începătorul nevoinţei, Iisus Hristos. „Având grijă de mântuirea noastră, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Dumnezeu l-a lăsat pe diavol ca să ne trezească din lenevire şi ne-a pregătit nouă prilej de încununare (Omilia 23 la Cartea Facerii). Iar Sfântul Pavel spune: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Corinteni 12, 7).

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 43)